Mã adori
când toate cerurile tale sunt goale
ori
când pãsãrile nopţii
îşi dezbracã strãlucirea în rama ferestrei
devenind una cu întunericul
sunt parte a unui întreg
fãrã semne de punctuaţie
sub sânul meu
stâng
se nasc crisalide
ce nu vor învãţa niciodatã zborul
sau desprinderea de copac
dimineţile
plâng pânã când
li se împletesc cearcãnele de glezne
în tocul uşii
cuţitul nu mai scrijeleşte
demult înãlţimi
pe douã rubrici distincte
-inimã şi suflet-
ţine evidenţa sosirilor
şi plecãrilor tale
şi nu ştiu dacã ar trebui
sã mã întreb
de ce are de fiecare datã
acelaşi numãr de linii?
