nemaiputând de atâta greu
am prins cãrare cãtre stele
dar visul nu era al meu
era un vis pierdut prin ele.
şi stelele pe cer ce-s mute
albite sunt de un regret
ştiu bine pieptu-mi sã asculte
clipind din steaua lor discret
de ce tac stelele nu ştiu
ştiu doar cã ele asfinţesc
lãsând apoi trupu-mi pustiu
când sus pe cer nu le gãsesc.
atunci prãpastia adâncã
ce se intinde între noi
se face înspre zi nãpârcã
cu ochii roşii, pas greoi.
mãcar o datã sã veniţi
iar eu sã cânt de bucurie
din ochi de stea sã îmi slujiţi
la cântul meu drept armonie.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Cãlãtorind şi pe alte meleaguri ţi-ai dezvoltat profund modul selectiv al versului şi ai îmbunãtãţit consistenţa mesajului,pãstrînd stilul.Nu e rãu şi avînd acestã ambiţie ,ne putem aştepta la surprize plãcute...numai bine !
2.
Stelele au glasul lor, la fel si versurile tale frumoase.
O poezie foarte frumoasã! Îmi place! Stelele şi idealurile lor...sau ale noastre...:) Poezia este frumoasã ca ritm şi structurã, mesajul este mai dezvoltat şi chiar este noapte...:)) *Ochii roşii*...Oricum, este frumoasã şi delimiteazã visul de realitate.
