Plecam dimineaţa cu zâmbetul ce se întindea de la o ureche
la alta. Gãlãgioşi şi puşi pe şotii, având fiecare în mânã un
pacheţel cu mâncare de la cantina facultãţii , ne urcam în
nişte autobuze deşelate, zgâlţâite de chicotelile şi cântecele
noastre. Mergeam la cules de porumb. Dar cui îi pãsa?
În autobuz, trãgeam pe noi o salopetã decoloratã (cu inscripţia ASE)
niciodatã pe mãsura celui ce-o purta.
Dar cui îi pãsa? Culegeam cotolanii pe rânduri, instruiţi de
tov. Preşedinte de cap adeseori saşiu de dimineaţã de la molan, îmbrãcat
invariabil în costum de tergal şi cravatã cu balerinã. Dar cui îi pãsa?
Supravegheaţi eram de un asistent imberb, aproape de vârsta noastrã,
care nu ştiu de ce se înroşea la faţã, când o fatã mai drãcoasã
anunţa: mã mut pe alt rând. Dupã nici o orã ne volatilizam şi intram pe rândurile
localnicilor, care ne omeneau sã le culegeam porumbul, cu brânzã
şi o damigeanã de vin. De regulã bãieţii munceau, iar noi ,fetele
ne maimuţãream. Nimãnui nu-i pãsa!
Amiaza ne gãsea tolãniţi pe marginea şoselei, aşteptând autobuzele,
care de regulã uitau sã vinã sã ne ia. Dar cui îi pãsa?
Când ajungeam cu vreo ocazie, ne urcam în tramvaiul 11, ne dezbrãcam
de salopetele pline de scaieţi, apoi... la bere pânã târziu...şi dimineaţa
o luam de la început. Dar nimãnui nu îi pãsa! Ştiţi de ce?
