Din stâncã începu sã curgã
adâncã, apã neînceputã încã.
Era lacrima muntelui
frate cu vãile şi pãdurile,
cu odãile rãcoroase, curate,
din casele ce purtau aruncate
cãciuli fetişuri
drept acoperişuri.
Din stâncã picura dor
dor de pãdure, dor de animale,
dor de mure
şi de cãrãri suite agale
de vietãţile mici, furnici
şi mari prãdãtoare, devoratoare
şi alte animale cu patru picioare.
Stânca era mãcinatã,
de dorul celor marcaţi, tãiaţi, plecaţi.
a brazilor, a pinilor.
Venise un om şi tãiase
şi tãiase şi luase...
Azi a plâns o stâncã
mâine alta şi aşa din zi în zi
se strâng tot mai multe
pietre ce plâng.
Acum ajung cam pânã la noi
ce ne vrem eroi
şi defilãm de suflete goi.
