A fost odatã, ca niciodatã, acum sute de ani şi multe luni...
A fost un licurici de fatã, ce sclipea, ce râdea, ce dansa, dar
era şi tartorele tuturor nãzbâtiilor. Dar devenea şi mai sclipitoare
când intra în sala de gimnasticã. Numai cine a fost acolo
poate şti ce purta în sufletul acest Speedy Gonzales .
O deşirãturã de fatã de care bãieţii din cartier spuneau
''toatã lumea merge în picioare, numai ea merge în mâini''.
Era în centrul atenţiei. În centrul atenţiei a fost şi în seara aceea
meschinã, când i-a sãrit cotul din loc. Apoi s-a refãcut greu,
s-a deşirat şi mai tare, iar sala de gimnasticã a uitat-o.
Iatã cã dupã ani şi ani, aceeaşi salã i-a deschis uşile
şoricelului mecanic. Dispãruse exuberanţa, sclipirea se transformase
într-o iubire nemãrginitã. Å¢inea de mânã un cãpşor blond,
numai inele şi o codiţã mult mai mare decât fetiţa care-o purta.
Sârguincioasã, profundã şi serioasã, pãpuşica s-a
mândrit când a luat la ''paralea'' nota trei.
Şoricioaica maturã (o ştiţi, Speedy) a mustrat-o pentru insucces.
Cu ochii mari, goi de ştiinţã, pãpuşica i-a promis cã nu va mai lua trei.
Data urmãtoare, a ieşit spãşitã de la antrenament şi cu teamã
în glas, sã n-o supere pe Speedy, a spus cã a luat ''z''.
Atunci am realizat cã ea habar nu avea de cifre şi de mãrimea lor .
Nu avea încã trei ani.
Niciuna nu a fãcut carierã din gimnasticã.
Nimic însã nu se comparã cu magia orelor de gimnasticã,
cu viaţa de echipã, dar mai cu seamã cu inocenţa şi candoarea
acelor ani.
