În urmã cu ceva ani, nu foarte mulţi, mã bucuram de fiecare început de ianuarie. Mai precis mã bucuram de ... 15 ianuarie. Conştiinţa mea exalta de fiecare datã când România sãrbãtorea Ziua Eminescului! Îmi spuneam cã atâta timp cât avem 15 ianuarie în suflet, în conştiinţe, în inimi, avem şi siguranţa perpetuãrii neamului, românismului, culturii şi patriotismului.
Anul acesta a fost însã...o rupturã. 15 ianuarie a trecut umilã, neobservatã poate decât de noi, romanticii încãpãţãnaţi, bãtrânii adoratori ai Poetului. Nu au fost spectacole omagiale, nu s-au recitat versuri, nu s-a vorbit de Poet.
Abãtut, am traversat parcul central privindu-i pe furiş sãrãcia. M-a îndreptat cãtre Strada Mare. Am cãutat singura librãrie existentã în speranţa cã mãcar acolo voi gãsi fotografia Poetului atârnând într-o ramã, aruncând priviri blânde trecãtorilor. Nu era nimic. Nu mai era de altfel nici Licurici, librãria doamnei Ecaterina C., locul magic în care, an de an, Poetul era serbat.
Trãgându-mi sufletul, obosit de mersul chinuit prin gheaţa trotuarului, m-am rezemat de zidul fostei librãrii. Anul trecut Licurici avusese oaspeţi de seamã: micuţii de la grãdiniţa din vecinãtate. Pânã sã vinã cei mici, Ecaterina se pregãtise intens: în ceşti aburea aroma cafelei abia luate de pe ochiul micului aragaz, pe farfurioare aşezase cu grijã pişcoturi dulci şi fursecuri cu ciocolatã. Rafturile librãriei erau mai strãlucitoare ca niciodatã, iar Poetul se afla la loc de cinste, aşezat pe masa principalã. Lângã el, Ecaterina adusese şi pe prietenul Ion Creangã. Desigur, nici frumoasa Veronica Micle nu fusese uitatã.
O larmã umpluse toatã strada. Copii de la grãdiniţã veneau întins spre librãrie. Ei şi doamna librar erau prieteni vechi! Generaţii întregi de copii şi-au primit cãrţile-premii din mâinile Ecaterinei. Pentru cã au fost cuminţi, pentru cã au citit povestea, pentru cã au recitat poezia sau poate doar pentru cã au trecut sã salute scriitorii înşiruiţi pe rafturi, copii au primit din mâinile ei un strop de cunoaştere şi de dragoste.
Dar toate acestea au fost anul trecut.
M-am desprins de peretele care-mi rãscolise aminitiri plãcute şi am luat-o înapoi, spre parc. Am trecut încet pe lângã Bibliotecã, încercând sã aud dacã dincolo de zidurile groase Eminescul este viu. Era linişte. Am urcat cu sfialã treptele, am apãsat uşor clanţa â€" o oarecare teamã de a nu deranja audienţa mã îndemna sã fiu prudent. M-a temut degeaba. Uşa era încuiatã. Mã uit la ceas. Cobor treptele şi intru în parc. Anul trecut, Eminescul poposise în sala de lecturã şi în sala Helios. Era însoţit de elevi, profesori, artişti, iubitorii de poezie, scriitori şi desigur doamnele de la Bibliotecã. Preţ de câteva ceasuri, Poetul a fost cu noi, în noi, deasupra noastrã. Dar, asta s-a întâmplat tot anul trecut.
Am pornit mâhnit spre casã. Era 15 ianuarie şi nu mã întâlnisem cu Poetul. Am urcat scãrile din blocul în care locuiesc. La etajul doi m-a oprit. Mi-am dat seama cã totuşi, sunt norocos. Bat la apartamentul din faţa mea şi îmi dechide Enora S.. Vecina mea, profesoarã pensionarã, s-a remarcat în ultimii ani prin câteva volume de poezii publicate. I-am trecut pragul casei şi am pãşit împreunã în micul ei birou amenajat, în care scrie şi dãruieşte lumii poezie. Ca întotdeauna, pe masa Enorei gãseşti cel puţin o carte, coli de hârtii pe care îşi aşterne cu migalã gândurile, biscuiţii pentru diabet. Pe un birou aflat în colţul camerei, troneazã calculatorul. Eheee, câte istorii ascunde calculatorul vecinei mele! Poezii de marcã sau poezii ale începãtorilor, unele au prmit nota bene, altele sunt adevãrate dezastre literare; mai sunt fotografiile surprinse la evenimente culturale, lansãri de carte sau şedinţe de cenaclu; apoi, înregistrãri video cu prieteni şi neprieteni, cu momente solemne sau pur şi simplu hazlii. O cãmãruţã de 2 pe 3 plinã cu vise! Aşa am vãzut mereu camera-birou a Enorei. Acum lucreazã la o altã carte. O carte în care a prins toţi fluturii lumii, i-a încondeiat în versuri, i-a pictat în culorile curcubeului şi acum se pregãteşte sã o facã lumii cadou. Vorbim de poezie, aduc vorba şi de cei câţiva scriitori din oraşul nostru. Enora duce discuţia cãtre 15 ianuarie. Era la fel de mâhnitã. Şi revoltatã. Nici în ţarã nu fuseserã manifestãri culturale ca în anii precedenţi.
Ziua Poetului trecuse neobservatã.
Ies şi mã îndrept cãtre uşa apartamentului meu. În cei câţiva paşi pe care i-am parcurs mi-am şoptit mie: â€ţsper sã fi fost o greşealã, sper sã nu fi uitat de Eminescu, sper sã nu fie 2013 anul începutului Uitãrii poetuluiâ€.
