M-a apucat de mânã şi m-a tras uşor afarã din pat. Nu-mi explic nici acum fenomenul fizic care s-a petrecut, dar smulgerea mea din pat a fost exact cum ai desprinde un magnet de uşa frigiderului. Eu ştiu cã n-am depus nici un efort, dar în clipa urmãtoare eram în picioare lângã ea. Aşa în pajama şi cu picioarele goale cum eram, m-a târât dupã ea afarã din camerã, apoi pe scãri in jos. În lobby-ul de la parter se opri în faţa uşii de la intrare, scoase o cheie din buzunar şi o rãsuci în broascã. Curentul puternic de aer care se iscã aproape cã dãdu uşa de perete. Pãşirãm cu precauţie afarã pe treptele de piatrã ale terasei. Picioarele mi se afundau în stratul de zãpadã care mãsura pe puţin 10-15 centimetri, dar senzaţie de frig nu simţeam absolut deloc. Visez, îmi zic. Marisia mergea cu-n pas înaintea mea, grãbit, paradoxal fãrã sã lase urme întipãrite în zãpadã, neîncetat ţinându-mã de mânã. Aproape cã alergam, de la un timp. O luarãm în sus pe culmea despãduritã din spatele castelului, şi pe mãsurã ce ne depãrtam simţeam cum mã desprind şi eu din ce în ce mai mult de sol. Picioarele ei nu mai atingeau de mult zãpada, pluteam, zburam, din ce în ce mai iute. În câteva secunde eram deasupra brazilor cu cetina acoperitã de omãt. Luna plinã sticlea ca ochiul unui tãu în vârf de munte, scãldând întreaga scenografie alpinã în mercur strãlucitor. Ce vis senzaţional, îmi zic, aş vrea sã nu se mai sfârşeascã. Ah, dacã aş avea acum o camerã de filmat, sã pot arãta şi altora tot ce-am vãzut eu!
Zburam ca douã sãgeţi îngemãnate, cred cã depãşisem deja viteza sunetului, dupã repeziciunea cu care peisajul se mistuia sub noi. În mod cu totul curios, geografia locurilor respecta întocmai aspectul pe care m-aş fi aşteptat sã-l vãd în realitate. Dupã ce crestele cele mai înalte ale Carpaţilor Orientali furã lãsate în urmã, Podişul transilvan se întinse sub noi ca o enormã tipsie uşor vãluritã. Acolo jos trebuie sã fie, desigur, Târgu Secuiesc. Alãturi, ca la o arncãturã de bãţ, nu poate fi decât Sfântu Gheorghe, cãci pe lângã el, ceea ce se vede şerpuind albastru este Oltul. În zare, spuzind aprins sub linia orizontului cãtre care ne îndreptam fulgerãtor, desigur e Braşovul. Ce feerie!
Nu cred sã fi trecut mai mult de un sfert de orã, dupã percepţia asupra timpului pe care o pãstram atunci, când am ajuns într-adevãr în Braşov. Încetinirãm deasupra unei clãdiri din centru, din câte îmi aduc aminte era hotelul Aro Palace. Ne-am apropiat de una din ferestre, care se dãdu subit în lãturi la apropierea noastrã şi am aterizat în picioare înãuntrul camerei, pe covor. În patul dublu cineva dormea adânc, o femeie cu pãrul bogat şi negru, strãlucitor, acoperindu-i faţa. La pieptul ei zãrii o mare gemã verde, un smarald cât globul ocular de mare, montat într-o diademã stelatã de platinã cu douãsprezece colţuri. Nu ştiu cum am numãrat colţurile, dar am ştiut instantaneu cã douãsprezece sunt. Bijuteria aceea era legatã în jurul gâtului femeii cu un lãnţişor argintiu. Ne-am apropiat uşor de pat. Femeia suspinã şi voi sã se întoarcã cu spatele la noi. În clipa aceea Marisia fãcu un gest neaşteptat: întinse subit mâna dreaptã cãtre medalion, vrând sã i-l smulgã, dar degetele ei neputincioase ca un abur pãtrunserã în carnea femeii adormite, fãrã s-o rãneascã însã, aparent. Gestul ei, deşi halucinant, mi se pãru atunci firesc şi natural, cãci aşa-i în vise. Marisia îşi duse apoi mâna cãtre mine, şi, ca şi când ar fi furat de-adevãratelea medalionul, schiţã intenţia de a mi-l strecura în buzunarul de la piept al pijamalei. Femeia adormitã tresãri prin somn şi îşi deschise ochii larg, privind înspãimântatã spre tavan. Cu o inexplicabilã intuiţie, îşi duse iute mâinile la piept şi-şi pipãi bijuteria, asigurându-se cã-i tot la locul ei. Marisia, care nu mã slãbise nici o clipã din mâna ei, mã smuci deodatã din umãr şi amândoi scãparãm pe fereastra larg deschisã.
Zborul înapoi durã cam tot un sfert de orã, lãsarãm Braşovul, Oltul, Sfântul Gheorghe şi Târgul Secuiesc în urmã, apoi Carpaţii, şi în sfârşit ajunserãm la noi la han. Uşa de la intrare se dãdu în lãturi, şi picioarele mele prinserã sã simtã podeaua durã şi rece la atingere. Marisia mã strânse tare de mânã. Se apropie de mine şi încercã sã-mi spunã ceva la ureche, dar nici o şoaptã nu se auzea. Apoi, fãrã sã-şi mişte buzele deloc, în capul meu sunarã cuvinte de ne-nţeles. Visul se pare cã nu s-a terminat.
- Nu înţeleg ce vrei sã spui, zisei.
- Eli… Eli…
- Nu înţeleg!
- Elib… elibereazã-mã!
În camerã, Pasquale încã mai dormea. O geanã roz sclipi spre rãsãrit, e semn cã zorii sunt aproape. M-am întins în pat şi mã-nvelii cu pãtura.
Într-un târziu, spre prânz, mi-am revenit cu greu. Pasquale mã privea cu un zâmbet amuzat.
- Dar ştiu cã te-ai dres , nu glumã, astã-searã, zise râzând.
- Prea tare… am avut şi un coşmar, ceva de groazã. Se fãcea cã…
Am dus mâna atunci la buzunarul de la piept al pijamalei şi un fior de gheaţã îmi strãbãtu spinarea: capãtul unui fir de pãr negru şi lucios se iţea în deschizãtura buzunarului. Trãsei şi, înmãrmurit de groazã, vãzui în mâna mea un fir de pãr lung de peste juma’ de metru, negru, lucios, întocmai ca al femeii ce-o vãzui în vis.
