Aţi vãzut vreodatã un episod din serialul de televiziune Poirot, cu David Suchet? Dacã da, atunci veţi înţelege la ce mã refer. Am un prieten belgian care pare întruchiparea uimitor de fidelã a bonomului detectiv, în ceea ce priveşte manierele, curtoazia, sau pedanteria cu care se îmbracã, exceptand faptul cã e roşcat, nu brunet, şi cã nu poartã mustaţã, având tenul spân şi plin de pistrui. Omul acesta nu ar intra în casa cuiva fãrã un cadou în mânã, sã zicem o sticlã de vin frumos ambalatã, sau fãrã sã se anunţe din vreme cu un telefon. Imperturbabil şi bine dispus întotdeauna, belgianul, monsieur Pasquale pe numele lui â€" este în acelaşi timp o gazdã desãvârşitã. Din motive care se vor vedea mai departe, prietenul Pasquale are 4 zile onomastice pe an, pe care îşi dã silinţa sã şi le serbeze pe toate. În bucãtãria lui gãseşti cele mai rare şi preţioase mirodenii, de la şofran şi curry indian la oţet balsamic, de la curcuma şi ghimbir la duca şi harissa. Don Pasquale îşi onoreazã invitaţii cu felurile de mâncare exotice gãtite de el singur, servite în vase de porţelan vechi, alãturi de vinurile asortate. Pe pereţii micului dar elegantului salon cu mobilier Regence poţi admira acuarele şi uleiuri pe pânzã, iar la cafea eşti delectat cu sonate de Beethoven interpretate de gazdã la clavecinul veritabil, recent restaurat, din colţ. Eu sunt mai degrabã atras de noncoformistul şi uşor parodicul gen muzical numit gothic rock, sau rock simfonic, dar ştiu sã apreciez şi o bunã bucatã clasicã, mai ales dacã este interpretatã live.
Ceea ce este uimitor este faptul ca monsieur Pasquale şi-a înjghebat aceastã micã oazã cu parfum aristocratic într-un fost grajd aflat la marginea unui cãtun dintr-un judeţ al Moldovei. Plecat din ţara sa natalã îndatã dupã anii ’90, mânat de spiritul aventurii, dupã ce a fãcut diferite mici afaceri cu computere şi haine vechi prin rãsãritul Europei, dupã ce a învãţat româna şi greaca, a ales sã-şi împartã timpul între fieful sãu de la marginea satului, şi o insulã din Grecia, unde îşi petrece iernile. Într-una din aceste peregrinari ale sale, Pasquale s-a întâlnit cu vechi-calendariştii.
Monsieur Pasquale nu este un cetãţean religios. Amator de muzicã de operã, fan al lui Mozart, cu al sãu Flaut fermecat, avid de socializare, Pasquale e mai degrabã un om de lume, un umanist prin educaţie şi caracter. Prin maniera sa elegantã, dar frustã, directã şi prietenoasã, el şi-a fãcut nenumãraţi prieteni fideli, unii chiar din rândul artiştilor, scriitorilor şi pictorilor. Prin intermediul unuia dintre aceştia, pictor mi se pare, Pasquale a intrat în cercul calendariştilor. L-a dus la o mânãstire de mãicuţe, unde l-au cazat o vreme, aici el a fãcut ceva donaţii sau investiţii, ca dupã o vreme sã anunţe cã se boteazã la ei, el fiind catolic practicant.
Cum au fãcut de au reuşit sã-l determine la acest pas, nu-mi dau seama. Câtã însemnãtate a pus şi pune Pasquale pe religie şi cult, iarãşi e treaba lui. Presupun cã a vrut doar sã-i facã plãcere prietenului sãu, care probabil cã l-a invitat stãruitor, mai ales în condiţiile în care viaţa lui s-a statornicit, se pare, definitiv prin pãrţile ortodoxiei. Sau, de ce nu, s-a gândit şi la faptul cã a-ţi schimba religia e o noua provocare, o nouã aventurã. O anumitã particularitate a caracterului şi educaţiei sale avea sã-i complice însã foarte mult viaţa în noua ipostazã. Monsieur Pasquale a trebuit sã-şi aleagã un nume nou la botez, şi a ales, inspirat se pare de noul sãu naş de botez, numele sfinţilor doctori fãrã de arginţi, botezându-se Cozma-Damian. Ei bine, nu a trecut mult şi a aflat cã în calendar existã douã perechi diferite de sfinţi cu acest nume, serbate la date diferite.
Dar asta nu este tot. Surpriza cea mare a venit dupa aceea, când a aflat cã majoritatea prietenilor sãi sunt ortodocşi, e adevãrat, dar ţin sãrbãtorile dupã alt calendar. Şi cum nu se putea sã-i invite la o onomasticã pe stilul vechi, a trebuit sã îşi serbeze fiecare din cele douã zile onomastice o datã pe stilul nou, o datã pe stilul vechi. Cãci are şi prieteni pe stilul vechi… Trebuie sã spun însã cã toţi prietenii sãi, fãrã deosebire de stil, acceptã cu plãcere toate invitaţiile, şi pe nou şi pe vechi.
Şi iatã de ce: amicul Pasqule îsi suflecã de patru ori pe an mânecile, îşi pune şorţul la brâu şi se aşterne la treabã. Antreuri reci, sufleuri uşoare de praz cu sos caramel, supe-creme de ceapã cu crutoane, rulade cu ciuperci, raţã cu portocale, melci cu sos de usturoi şi stridii, tarte cu afine, pere trase în ciocolatã, salatã tzatziki, sorbet de gutui, banane flambate şi multe alte curiozitãţi sunt preparate cu mâna lui, din ingrediente cumpãrate de el din piaţã, şi aduse la masã în platouri savant garnisite, în sunetul clavecinului bine temperat.
Ştiindu-se pe sine aşa o gazdã generoasã, amicul meu nu are nici o reţinere în a se invita, la rândul lui, în casele prietenilor sãi. Aşa se face cã anul acesta, pe la mijlocul lunii august, primesc un telefon:
- Roberto dragã, Adelaide e pe litoral, şi m-am gândit ce bine s-ar potrivi sã-i facem o “soiree†la tine pe terasã. Ştii ce mult îi plac Adelaidei valurile mãrii, noaptea, sub lumina lunii. Mã ocup eu de tot ce este neceasar: mâncare, bãuturã şi desert. În special desertul, fiindcã Adelaide se topeşte dupã îngheţatã. De altfel, Adelaide vine şi cu Marisia, bucãtãreasa ei, cred cã-ţi mai aduci aminte de anul trecut, de la concertul de Crãciun. Se poate?
Adelaide Lupaşco! Nu pot sã cred! Celebra sopranã, cea care a smuls aplauze pe toate marile scenele lirice ale lumii, de la Covent Garden la Scala din Milano, sã pãşeascã pragul modestei mele cãsuţe de la malul mãrii! Cea care a strãlucit în memorabile roluri, de la oratoriul Funeral Anthelm for Queen Caroline şi Requiemul lui Haydn, la Zâna dimineţii din opera â€ţHansel şi Gretl†de Engelbert Humperdink!
Sigur cã-mi aduc aminte de Crãciunul anului trecut. În urmã cu un an, cu douã sãptãmâni înainte de Crãciun, Pasquale mã sunase, în mod cu totul neaşteptat. Ştiam cã iarna el petrece mai mult prin Grecia, prin cine ştie care insule.
- Roberto dragã, ce faci, eşti bine?
- Salut Pasquale, merci de întrebare, sunt bine, sãnãtos. Dar tu? Eşti în ţarã?
- Da, sunt în România. Şi eu sunt bine. Te-am sunat ca sã-ţi spun cã am o invitaţie pentru tine, din partea prietenei mele Adelaide Lupaşco. I-am vorbit despre tine, şi Adelaide s-a arãtat interesatã sã te cunoascã.
- Pasquale, sunt de-a dreptul copleşit!
- Adelaide are de astã datã concertul de Crãciun pe scena Operei din Braşov. Surpriza cea mare, pe care a vrut sã ne-o facã tuturor, este cã de curând ea şi-a îmbogãţit repertoriul cu piese de muzicã rock. Vom putea asculta în premierã rock simfonic cu o orchestrã de cincizeci de instrumentişti, ceva cu totul special, într-o ambianţã medievalã, goticã. Cum te ştiam fan al acestui stil muzical, m-am gândit imediat la tine şi am rugat-o pe Adelaide sã-ţi facã şi ţie o invitaţie.
- Pasquale, m-ai lovit exact in punctual meu sensibil! Ştii bine cã mã dau în vânt dupã acest gen muzical, şi aş fi dispus la oricâte sacrificii pentru a participa la concertele unor trupe ca Nightwish sau Haggard. Nu prea am avut însã din pãcate prea multe asemenea ocazii, aceste formaţii foarte rar vin pe la noi.
- Întocmai. Însã Adelaide este cu mult mai presus decât formaţiile pe care le-ai enumerat. Singurul impediment, dacã ar fi sã existe vreunul, ar fi distanţa prea mare dintre Constanţa şi Braşov. Va trebui sã înnoptãm pe undeva. M-am gândit însã la toate: am aranjat sã ne cazãm la hanul Anselmo. Ai sã vezi, e vorba de un fost castel medieval renovat şi transformat recent in pensiune turisticã. Se aflã în inima Carpaţilor, la Oituz, şi este proprietatea unei prietene de-a Adelaidei, Marisia Anselmo. Ai s-o cunoşti, şi sunt convins cã o sã-ti placã mult de ea.
