m-apucã un zvâc când vãd
prostia-mi urcatã-n rang de poezie
când corpul obosit îmi stã
pe-un pat jumate
si capul înfundat se chinuie
cu greu sã îşi gãseascã
liniştea
iar perna…
şi ea sãraca,
e înjumãtãţitã
de-un amor nãucitor
de zvâc…
somnul chinuit mã duce
spre amintiri tãcute,
bãtrâneşti…
în unghere stinghere
unde cuvintele erau
inexistente
tusea convulsivã
mã face sã-mi imaginez
cã oasele-mi sunt
scobite de o pasãre lopãtar
care-mi blocheazã senzaţia
de realitate,
rea e boala de zvâc
am nevoie de asistenţã
fie şi ea tehnicã!
sã-mi restabilesc echilibrul
sã-mi pot renegocia
fericirea pe care am uitat-o!
