- tu...m-ai chemat?
ori poate mi s-a pãrut...
ca ţi-am auzit glasul
albastru ca o umbrã
alunecând agale
pe lângã mine de multe ori,
- da...e glasul tãu!
în noapte, metamorfozat
într-o mãsurã uitatã
când strigãtul tãu
promite o cheie ce va deschide
inima mea, din când în când...
ca tu sã mi-o cercetezi
şi sã-mi condensezi aşteptarea
cãlãtorind prin sertarul
unei aduceri aminte
a regãsirii de noi,
într-o contopire ce seamãnã
cu urma mea clipind
în urma ta armonizatã
de cuvinte aşezate la început
când întotdeauna
e cel mai frumos
strigãt albastru!
