Cum a putut sufletul s-adune,
Şi-atâta timp versuri sã tot strângã,
Tot ce e ardoare,vis şi frumuseţe,
Irepetabila şi scurta tinereţe.
Zeul hâd cu masca lui nãtângã,
Fãcea norii plumburii sã plângã,
Şi zâmbind se aşezase lângã
Afrodita, iubirea sã-l înveţe.
Si, deşi gârbovit de bãtrâneţe,
A mângâiat-o cu delicateţe.
Albinele ieşeau din stup zumzãitoare,
Aripile de aur strãluceau în soare,
Adunau dulcele polen din floare-n floare,
Şi iscusite, îl prefãceau în miere,
Nectar divin cu izuri felurite,
Å¢i-am dat o linguriţã cu plãcere,
Privind buzele tale înflorite,
Doream sã o savurezi încet,
Dar, iartã-mã iubito c-am uitat,
Cã sufletul tãu suferã de diabet
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Inspiraţia poate apãrea în cele mai neobişnuite moduri, în cele mai improbabile momente şi... în somn. Oare asa este ?
