Noaptea pare o nãlucã pe o cracã,
Neagrã, stingherã şi sãracã,
Dar când în armurã se îmbracã,
Atunci pãdurea o atacã,
Cu glasuri de fiarã,
Sã curgã rugina,
Şi-n verde crud de searã,
Sã plângã lumina.
Înveleşte candoarea,
Cu pânzã de lacrimi,
Cu frunze de cetini,
Şi fãrã prieteni,
Sã piarã rãcoarea,
Aceloraşi patimi.
O rugã se stinge iubind,
În ochiul pãdurii foşnind,
Sub pleoape lacrimi se strâng,
Şi plâng,
Iar apoi se sting,
Când pe obraji se preling.
Un lacãt nopţii i-aş pune,
Stele s-adune,
Iar luna,
O voi închide-n mine,
Sã m-aline,
Pentru totdeauna.
Sã cadã besmetic o ploaie,
Sã vinã cu furie furtuna,
Sã se deslãnţuie în univers,
Chiar dacã vântul mã-ndoaie.
Lasã-mi iubito, iubirea,
Sã ardã-n fiecare vers,
Altfel se va stinge uşor,
Orice dor,
Rãmâne amãgirea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
O poezie in care ai pus tot sufletul, plin de patos. Am citit in poeziile tale sufletul pus pe tava.
Eu sper sa va ramana doar iubirea si linistea si speranta! O poezie plina de traire, de dinamism, mai ales in penultima strofa (cea cu furtuna) care-mi place foarte mult.
