Zeii m-au încãtuşat pe-o stâncã,
M-au condamnat sã stau mereu,
Simţind iubirea mea adâncã,
Pentru oameni şi pentru empireu.
Mi se pãrea cã-s Prometeu.
Îmi ispãşeam trufaşa vinã,
Furasem focul sfânt din cer,
Vulturi mari fãrã hodinã,
Mã sfâşiau ca pe-o jivinã,
Dãdusem oamenilor luminã,
Şi nu mai tremurau de ger.
Dar în piept creştea puterea,
Când cãtuşa mai tare mã strângea,
Dar înfruntând pustiul şi durerea,
Simţeam cã nu mai e a mea.
Cântam, şi cele nouã muze,
Auzind tulburãtorul cânt,
Sorbeau armonia de pe buze,
Şi mã priveau fãrã-un cuvânt,
Mai sus de mine şi de lume,
Priveam minunile cereşti,
Cuprins de doruri fãrã nume,
Cântam iubirea din poveşti
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
vã muţumesc cãlduros allexya, lar.adi, nicu pentru frumoasele voastre aprecieri
Mai sus de TINE si de lume
Sa-ti stea condeiul ascutit ,
Si cu cele noua muze
Sa ne faci gandul linistit !
Multa putere si inspiratie , domnule Zabran ! Cu consideratie , Lara !
In fiecare dintre noi este ascuns un Prometeu, cu dorinta de-a impartasii lumii din avutia noastra sufleteasca si sper ca Dumnezeu sa ne dea fiecaruia dintre noi puterea de-a lumina prin iubire, creatie si optimism.
