Pe drumul de cãrbune-ncins, ce arde sub picioare,
Trupul meu vremelnic, parcã s-a uscat,
Doar sufletul mergând pe-acelaş drum sub soare,
Se simte fãrã patimi, senin, purificat,
Merg fãrã popas pe drumul care arde,
Din nu ştiu ce destin, spre nu ştiu care soartã,
Aleargã dupã mine gândurile în hoarde,
Speranţa obositã, se prãbuşeşte, moartã.
Mã voi topi la ceasul de-amiazã, prea fierbinte,
Cãci sunt osândit destinul sã-l încerc,
A mai rãmas din mine un suflet fãrã minte,
Merg, fãrã oprire, prin viaţã, ca-ntr-un cerc.
Zeci de ani, în viaţã, tot am alergat,
Şi-am ajuns acolo de unde am plecat
Nu aţi alergat degeaba, uite ce frumusete şi ce inspiraţie în a scrie v-a dat viaţa, experienţa ei. Aşa cã înarmaţivã cu optimism şi nu lãsaţi arşiţa durerilor şi necazurilor sã vã lase speranţa cãzutã în drum.
