Aud cânt de alãute,
Prin pãduri pline de dor,
Şi chem cerul sã m-ajute,
Sã-mi duc viaţa mai uşor.
Câteodatã cerul vine,
Ca sã îmi mai ia din chin,
Însã de pe azi pe mâine,
Încercãrile tot vin.
Când se scuturã de frunzã,
Prunii, meii, corcoduşii,
Fac o ruginie pânzã,
Şi-o aruncã-n pragul uşii.
Am trãit a noastrã viaţã,
Cu cei doi copii plecaţi,
Când din searã-n dimineaţã,
Greu e noaptea s-o strãbaţi.
In suflet, doruri le tot strângi,
N-ai ce face, doar ursitei te supui,
Când n-ai cui sã te mai plângi,
Nici durerile la cine sã le spui.
Simţi cã-n mâna rece-a soartei ,
Ai devenit doar o pãpuşã,
Şi bãtrâneţea e din ce în ce mai grea,
Cu ochii umezi privind mereu spre uşã,
Sperând cã poate intrã cineva.
Of, Doamne, dacã nici eu nu te-nţeleg!Dar nu vreau sã-ţi întreţin durerea! Nu vreau sã plîng, încearc sã mã mint cu lucruri banale, pãrând cã mi se întâmplã multe. De fapt nu se întâmplã nimic!
