ARIPĂ FRÂNTĂ
Nu mai pot sã scriu, cã mâna-mi cade,
Ca o aripã ce nu mai simte, frântã,
Dar un fior tãcut în mine se avântã,
Uitat de mult, printre vechile balade.
Aud cum în fereastrã vântul ţipã,
Cãnd eu scriu versuri cu dragoste şi dor,
Priveşte-mã, mai am doar o aripã,
Doar cu ea doresc acum sã zbor.
Mã-mpresoarã îngerii în cântec,
Se aude pânã-n marginile zãrii,
Mie-mi sunã la fel ca un descântec,
De dragoste sau de liniştea uitãrii.
Pe cerul azuriu apare luna,
Stelele, de gât i-au pus o salbã,
Luceferii, pe cap i-au pus cununa,
Parcã e un bulgãr de zãpadã,
Rece şi la fel de albã,
În fiecare clipã, mi-e teamã c-o sã cadã.
Crãiasa nopţii mã priveşte, mutã
Vântul se zbate-n gemete-ascuţite,,
Zdrãngãne ca un beţiv pe o lãutã,
Cu toate corzile plesnite
Trupul meu parcã e o pradã,
În ghearele-ascuţite ale înoptãrii,
Încet-încet, adoarme ochiul zãrii,
Parcã nimic în lume, n-ar mai vrea sã vadã.
Aştept noaptea albã, ca sã treacã,
Sã cadã peste mine, roua dimineţii,
Şi când licuricii, obosiţi de joacã, pleacã,
Sã mã-mbrãţişeze, zorii calzi ai vieţii.
Şi-apoi sã vinã visele candide,
Sã îmboboceascã mugurii pe cracã,
Floarea-nmiresmatã, sã vãd cum se deschide,
Şi vântul, ca o maicã, s-aud cum bate-n toacã
2012
|
