COBOR DIN PISCURI
Casa mea e-un munte cu crestele tãioase,
Se urcã pân-la cer piscurile ninse,
Dar eu tânjesc dupã foşnetul pãdurilor duioase,
Mã cheamã doru-ntr-una pe pajiştile-ntinse, .
În peştera jilavã am îmbãtrânit,
Şi doar grãmezi de zbucium şi de chin am strâns,
Am plecat din lume, dar din viaţã n-am fugit,
Singurãtatea mã îneacã la fel ca şi un plâns.
Nu creşte nimic pe crestele înalte,
Nu-i o palmã de pãmânt sã-nfig o rãdãcinã,
Doar flori pipernicite se-adunã laolalte,
Cât aş vrea acum , sã fiu pe o colinã !
Un bordei sã-mi fac, pe dealuri cu podgorii,
Sã cresc vrej de viţã, sã-l sãrute zorii,
Şi târziu în toamnã, când pleacã toţi cocorii,
Vinul meu sã-l bea, voios, toţi muritorii.
Vreau sã fug de-aici, sã mã-ntorc în lume,
Pe plaiuri înverzite şi poienile blajine,
Nu vreau sã fiu doar chip fãrã niciun nume,
Aici nimeni nu mã ştie şi nu se bucurã de mine.
Mã-ntorc unde adie vântul şi ploile rodesc,
Unde grãdinile sunt pline de flori multicolore,
Şi poienile-ncãrcate de flori care zâmbesc,
Le poartã fete şi feciori, pe la nunţi şi hore.
Acum îmi port destinul pe iarba din pãşuni,
Unde duc sã pascã frumoasele cirezi,
S-ascult cânt de slavã prin codrii de minuni,
Pânã vor veni troiene de zãpezi
2011
|
