CRÂNGUL
Soarele palid sãrutã frunze ruginii,
Ce cântã în culori divine simfonii,
Ele cad alene din ramurile ude,
Le mângâie noaptea, stelele zãlude,
Stol de pãsãrele în codru adormise,
Sufletul stingher se scutura de vise,
Pãdurea fredoneazã o melodie tristã,
Parcã se întreabã dacã mai existã,
Şi vor mai veni şi alte primãveri,
Cu grãdini în floare şi calde adieri,
Mi-era dor de munte şi de pãduri tãcute,
Cu cãrãri înguste printre brãdet pierdute,
Când razele de soare prin ramuri cad pieziş,
Sã rãtãcesc pe-alei pline de frunziş,
Visul se rãstoarnã, zãrile se-nchid,
Ochi frumos de iezer cu zâmbetul candid,
O lacrimã stingherã din pleoapã se prelinge,
Dorul meu sihastru cade şi se stinge,
Marea spalã malul cu alge împânzit,
Soarele coboarã încet spre asfinţit,
Regretul inutil, plângând, a adormit,
Sufletul e-un cântec veşnic prelungit,
Şi îşi aminteşte cât a suferit,
Trupul doarme-n crâng cu frunze-acoperit.
2012
|
