Când sufletul striga în ploaie,
Cã primãveri n-o sã mai vinã,
Vântul, copacii îi îndoaie,
Şi sufletul amar suspinã,
Tainice dureri el toata viaţa carã,
Cã depãrtarea-i cea mai grea povarã.
Sã cadã ploaia pe rãzoare,
Sã se reverse râuri şi izvoare,
Sã ude copacul veştejit,
Sã spele câmpuri de cicoare,
Ca un albastru infinit,
În tãinuita dimineaţã,
Când va sosi la tine-n prag,
Şi risipeşte lumea-n ceaţã,
Iar lacrimile curg şirag,
Sã le opreşti la tine-n casã,
Şi la icoane sã priveşti,
S-aprinzi o candelã pe masã,
Sã fie-o candelã sfinţitã,
Din când în când sã-ţi aminteşti,
De iubirea mea neostoitã,
Când voi pleca, iau abisuri de durere,
Pãstreazã-mi frumoasã amintirea,
Eu îţi voi lãsa numai iubirea,
Doar ea e moştenirea,
Şi singura-mi avere.
2009
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mã bucur cã am citit versurile.Îmi place sã zãbovesc asupra lor, mai ales cã majoritatea au o prozodie tradiţionalã, pe care o iubesc.
