Cred ca lama cea mai ascutita este aceea a ignorantei. Dar tu nu ma ignori. Ceea ce ma face totusi sa pariez ca se gaseste o alta, intreit mai ascutita â€" aceea a nestiintei. Da, a nestiintei. Ma iei in seama, stii ca exist, ma saluti (simt o vaga si crescanda rusine â€" inhibitorie, desigur- scriind asta; ciudat, mi-e greu pana si sa ma deschid mie insumi), schitezi vesnicul tau zambet de o desavarsire geometrica ce ma scoate din sarite â€" de ce oare, n-as putea baga mana-n foc (expresie romaneasca, vezi?): pentru ca nu m-am nascut eu cu el ori pentru ca nu mi-e destinat mie, ci parca fiecarui om din lumea asta, dar in realitate niciunuia, e doar un blazon al frumusetii tale cu iz de Grecia antica â€" si treci mai departe. Ma lasi in urma, sa gust lama ascutita a nestiintei. Ah! Nestiinta ta fata de ceea ce as vrea sa fac cu tine…dureroasa nestiinta. Oare nu era mai bine daca nu stiai ca exist? Ar fi fost o altfel de nestiinta, una neutra, sterila, caci nu ne-am fi cunoscut. Ar fi fost aidoma nestiintei academice: “-Student A., stii cine a fost discipolul lui Platon?â€; “-Nu.â€. Atat. O nestiinta glaciala, prea putin importanta. Profesorul ar fi trecut la urmatorul student, cu aceeasi intrebare. As fi incercat acelasi sentiment poate, dar cu altcineva. Daca nu m-ai fi cunoscut. Mai exact (chiar si in astfel de momente imi permit sa fiu pedant, e poate ultimul lux ce-mi mai alina tristetile), daca nu te-as fi cunoscut! Daca asa-zisul destin sau varul sau, hazardul, nu ar fi facut, printr-un banal concurs de imprejurari, sa ne intalnim in acea zi de miercuri, in noiembrie?
Acum uite ca lama nu ma mai lasa sa inched ochii, parca o vad amenintandu-mi pleoapele ori proptindu-se cu obstinatie de pieptul sau de spatele meu. Sunt un fel de Praslea in aceasta privinta, insa numai in aceasta privinta. In rest, sunt un Sisif.
Cred ca bulversarea indragostitului e dovada manifesta a naturii obscure a iubirii, inca ambigua pentru intelectul Marelui Animal. Inca mai cumpanesc daca ceea ce m-a tintuit toata noaptea pe spate, cu ochii pironiti in tavan, vazandu-te in cea mai naturala goliciune e dragoste sau…altceva; adica pura atractie sexuala, hormoni, biologie in stare bruta.
Mai nou te visez. Dar stii care-i ironia? Ei bine, nici macar in vise nu obtin ceea ce doresc (stiu prea bine ce doresc si incerc s-o ascund de tine, fie ca ne intalnim in spatiul realului, fie pe al oniricului). Si stii de ce nu reusesc sa obtin? Pentru ca nici macar acolo, in vise, in aceste monstruozitati grozav de placute ale inconstientului meu, daca ar fi sa ne luam dupa Freud, nu cutez sa cer. Audaces fortuna iuvat, nu-i asa? Per a contrario…nu indraznesc, nu obtin. Poate ca daca as sti ca visez as indrazni. M-as injosi in fata ta, m-as prosterna la picioarele tale, doar ca sa te cuprind in brate (departe de mine gandul de a ma umple de extazul carnii, cat de al sufletului tau) si, cu ochii patrunsi de linistea omului care e martor la implinirea celei mai arzande dorinte pe care o nutreste, sa te sarut, bineinteles; macar un minut sa stam asa, apoi sa te mangai pe crestet, sa-ti sarut mainile si sa reluam la nesfarsit ritualul. Sunt un las. Intodeauna am crezut ca lasii merita sa piarda. Iata ca acum mi-am confirmat teza. Am fost propriul meu cobai, chiar fara stirea mea. Marii invinsi ai istoriei sunt, de cele mai multe ori, marii lasi ai omenirii. Restul de oropsiti ai istoriei sunt cei slabi de inger. Si unii, si altii isi merita soarta. La fel si-n dragoste. Doar ca aici categoria pierzatorilor e epuizata de marii lasi. Si chiar de cei mai mici. Dar oare cat de las sunt? Suficient de las si de ipocrit ca sa scriu randurile astea fara sa ma simt cat de putin stanjenit de gestul meu, caci sunt la adapostul gandului ca aproape sigur tu nu vei ajunge sa citesti niciodata scrisoarea asta…adresata tie.
