Cum in timpul perfectei împãcãri
adâncul strãlucea senin de tot,
albul zãpezii se-nverzea pe direcţia unui ecou
şi Sfântul Fecior (în întuneric ascuns)
ne-nvãţa arta de a-nsufleţi ceea ce
nu poate fi povestit.
Acolo sus, printre ramuri,
se adunau culorile din stânga.
Dupã colţul acela de stâncã
marea înfiora tãcerea îndulcitã
de mireasma luminii
şi zeul se ruga sã nu ne uite
dar sã ne ducã în ispitã,
cu lacrima uitatã-n colţul ochiului-
cu hohotul ştrangulat de graţii,
în timpul din timp.
Apoi venea o zi când totul
era devorat de minte de vechi ce era-
când începeam s-auzim moartea
pe când Sinele cucerit de dorinţe
era ferice umilit de murmure-
pe când Sinele buimãcit de luminã
strãlucea senin de tot,
învãţându-ne arta de a-nsufleţi
timpul perfectei împãcãri
şi ceea ce nu poate fi povestit!
