Venind un om fantomatic cu propria-i umbrã sub tãlpi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu şapca trasã pe ochi...
În unele dimineţi de noembrie, când vântul vijelios împro şcã acidul ploii şi întunericul încã are consistenţã, apãsând ca plumbul, oamenii sunt singuri, cu umbrele lor, sunt stranii şi rãvãşiţi, se prãbuşesc în sine... Strãzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşterã nesfârşitã între cer şi pãmânt.
Paşii bãrbatului singuratic se voaleazã şi se pierd în hãul propriei umbre. Vine cu ploaia în faţã, biciuit de vântul rebel.
- Bunã dimineaţa, domnule doctor!... deschide cabina paznicul şi iese în pragul uşii, trezit din moţãiala lui, din gândurile lui de paznic de noapte, alarmat de scrâşnetul porţii de fier şi de hãrmãlaia molcomã a câinilor uzi şi flãmânzi.
- Cheile, te rog...
- Am lãsat deschis holul de la intrare...
- Mda, mulţumesc...
Adulmecându-l, câinii îl însoţesc ...â€câinii şi ei...†Traverseazã aleea şi curtea urmat de umbrele patrupedelor prietenoase. Luminile ceţoase ale proiectoarelor ancorate pe ziduri se dezintegreazã în cer. Doar umbra bãrbatului dispare absorbitã de bezna incintei. Se îndreaptã spre uşa micului coridor... De aici începe de fiecare datã...
Ca şi acum, în prima dimineaţã în care, ca şi acum, ploua nesfârşit şi oraşul se scurgea în pãmânt, tânãrul medic sosise foarte devreme la institut. Tocmai pãtrundea prin întuneric în holul de la intrare. Luneca iritat de zgomotul ghetelor, amplificat de ecou... se îndrepta spre uşa coridorului îngust de nici doi metri, la al cãrui capãt distal se afla scara de serviciu contortã. Folosea deseori acest drum mai scurt, spre demisol. Micul coridor, mereu neluminat, lipsit de ferestre... Deschisese uşa. Înainta precaut pipãind când şi când pereţii. Odatã i s-a pãrut cã desluşeşte un sunet, o vibraţie, un scurt impuls ...A fãcut un pas înapoi. Nu se înşelase: aceeiaşi emisie precedatã de un impuls comparabil cu un bip, un pãcãnit sec şi surd pe care îl simţi în timpane când înghiţi forţat, cu presiune. Dar el nu înghiţise, aerul avea aceiaşi presiune în acel spaţiu...
â€ţEiii, nuuu, nu este o iluzie, sunetul nu provine din urechea mea internã, nici acufene nu cred sã fie...†încerca el sã-şi explice logic strania emisie. Acum tatona...Repeta mişcarea. Deodatã pãcãnitul scurt ca un bip şi imediat vibraţia, unda care pãrea sã fie emisã de o sursã din dreptul peretelui din stânga, sau ţâşnind printr-o fantã punctiformã...Îi stãpungea timpanul, îi trecea prin creier, simţea o descãrcare în corp... Urmãrind şi gãsind poziţia optimã, redescoperea vibraţia, o localiza, o auzea clar, perpendicular între cele douã ziduri. Transla corpul şi capul pe direcţia aceluiaşi zgomot, vibraţia scãdea gradual în intensitate cu cât apropia urechea de zidul din stânga şi dispãrea înlocuitã de şuieratul discret şi natural provocat de microcurenţii dintre pavilionul urechii şi perete, de trepidaţiile cladirii, de vuietul instalaţiilor şi ventilatoarelor....
Punctul în care percepea pãcãnitul şi unda acusticã inconfundabilã, apreciase şi constatase, era situat la jumãtatea dintre pereţi şi exact la înãlţimea urechilor, aflat în poziţia în care se gãsea şi acum: drepţi, cu corpul perfect vertical, încãlţat cu ghetele de toamnã, cu talpã groasã şi tocuri înalte...
Translând încã o datã capul în stânga, uşor, cu mişcãri precise pe lungimea vibraţiei, a constatat fãrã dubii diminuarea şi dispariţia acelei emisii la câţiva centimetri de zid. S-a hotãrât sã urmãreascã unda şi spre dreapta. Sunetul, vibraţia, se amplifica, se acutiza ca un ţiuit strident, din ce în ce mai ascuţit, îi strãpungea creierul, cãpãta materialitate, ca un ac subţire şi lung, ca o sârmã extrem de subţire... S-a retras speriat, cu mişcãri atente şi calme.
Nu se mai îndoia în privinţa straniului fenomen, linia acusticã exista, sursa emiterii îi era extrinsecã, vibraţia cãpãta consistenţã, era ca un fir metalic, o sârmã! ... Putea glisa capul pe lungimea ei. A încercat sã-l roteascã putin, o durere cumplitã, ca la o descãrcare electricã puternicã l-a nãucit instantaneu, simţise firul tãios şi curentul. Gândul existenţei acelei sârme l-a înspãimântat. Îl arsese ca o flacãrã filiformã, ca un laser... Îngrozit de gândul unui prizonierat stupid, suspendat de un fir invizibil, cvasimaterial, mintea îi proiecta propria imagine cu sine când primii oameni vor fi sosit în clãdire şi îl vor fi gãsit acolo, captiv, suspendat, poate mort, sau dacã nu, vor încerca sã-l tragã, sã-l clinteascã iar blestemãţia de sârmã îl va despica, îl va ucide...
Şi-a impus calm, stãpânire, precizie...Glisa încet, cu exactitate, înapoi, spre stânga, încã puţin... Pãcãnitul şi gata, s-a eliberat. Îşi regla respiraţia, îşi ştergea sudorile reci...
â€ţCum, Dumnezeu, doar am simţit cu adevãrat...Teribil! Firul...â€, încerca sã-şi cerifice în gând inexplicabila experienţã. S-a hotãrât: va mai încerca , va lupta cu sine, va rezista, va cuceri pânã la capãt acel ceva ca un fir, cu orice risc, trebuie sã aibã un capãt....
Încã o datã, corpul şi capul pe poziţie şi la înãlţimea adecvatã, deodatã bipul, şocul scurt din timpan şi imediat, în creier, unda filiformã, firul...Milimetru cu milimetru, încã puţin, simţea perfect acum, încã suporta, creierul îi era strãpuns şi captiv, a vrut sã pipãie, sã se asigure, a ridicat un braţ, a dus arãtãtorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umãr, flectatã de durerea cumplitã din deget, în cortex i s-au descãrcat parcã mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmã, vârful arãtãtorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat....
â€ţDoamne, s-a îngrozit realizând accidentul, acest fascicul taie!... Mã va diseca! Sunt nebun sã continui....Unde este zidul? Trebuie sã mã fi izbit de peretele din dreapta...Am exagerat, m-am îndepãrtat prea mult... Hai, gata, calm, sunt calm acum, sunt om, curaj doctore, încã puţin, trebuie sã continui...Teribil! Capãtul! Limita, maximul... Am scãpat, nu-l mai simt...â€
Infinitatea aceea de puncte luminiscente, scintigrafice, trebuie cã era energia lui disipatã, entropia... Era cu totul liber, puternic, indefinibil, dar cu infinite posibilitãţi mentale şi energetice. Putea accelera, încetini sau opri. Putea sã compunã, sã descompunã... Doar când a voit şi s-a hotãrât, s-a reorganizat, s-a reintegrat...
Redevenise... Acum era iarãşi el însuşi, omul concret, labil şi reversibil. Traversa aleea şi curtea în semiîntunericul serii. Câinii adulmecându-l... Ploaia încetase, vântul amuţise...
-Am lãsat deschis holul de la intrare, poftim cheile!...
-Mda, bunã-seara, domnule doctor....
Paşii bãrbatului înalt, exagerat de înalt, se voaleazã în propria umbrã diformã depãrtându-se conştient cã paznicii nu sunt niciodatã aceiaşi, oraşul o altã peşterã între cer şi pãmânt, strãzile altele, câinii flãmânzi... Cum nici copacii niciodatã aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouã cu acid şi întunericul devine consistent, strãini în propria fiinţã şi singuri în propriul corp...
O PROZÄ‚ DE ATMOSFERÄ‚
În universul din “straniul paradis†cum excelent a denumit Laurenţiu Fulga â€" locul anume de desfãşurare a acţiunii romanului cu acelaşi nume, Romeo Tarhon plaseazã, în proza “Punctul critic†â€" “Venind un om fantomatic cu propria-i umbrã sub tãlpiâ€, trezind şi mai puternic interesul şi gustul pentru magie, pentru mirific, pentru fabulos, al cititorului. Cadrul e foarte propice unor întâmplãri nebuloase, ca-n nuvelele lui Mircea Eliade. Plonjãri în alt timp, în alte locaţii, întoarceri cu câteva decenii în urmã, ori dimpotrivã, aterizând fãrã veste în viitor, oameni care fac harcea-parcea timpul şi spaţiul, declarându-se victorioşi în lupta cu aceste entitãţi fundamentale ale filosofiei tuturor neamurilor, aceste repere şterse din memoria secundei, ne sunt prezentate cu oarecare parcimonie, dar foarte distinct în peisajul paginii, pentru a ne oferi un prilej de introspecţie în sine, fiecãruia: â€ţoamenii sunt singuri, cu umbrele lor, sunt stranii şi rãvãşiţi, se prãbuşesc în sine... Strãzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşterã nesfârşitã între cer şi pãmântâ€.
Lumina şi umbra, dar în chip deosebit, umbra, devine reper fundamental şi el prin permanenţa ei în viaţa omului. Este curios cum, autorul ştie sã mãreascã suspansul cu aceeaşi idee, a omului dispãrut â€ţîn hãul propriei umbreâ€.
O prozã de introspecţie, foarte analiticã, în care parcã, totul se scurge, se prelinge în pãmânt, oraşul, strãzile, oamenii, o datã cu umbrele oamenilor şi ale câinilor vagabonzi care fac hãrmãlaie, sporind stranietatea atmosferei.
Termeni rari precum: distal, puncte luminiscente, scintigrafice, contortã, emisii, acufene, fantã punctiformã, flacãrã filiformã, entropie, flectatã, undã filiformã, duc cu gândul la fizicã, la electromagnetism, la universul ştiinţifico-fantastic, plin de necunoscute, plin de ondulaţiuni universale, dar teribil de exact şi neiertãtor, al cosmologiei, al medicinii şi al tehnicii super avansate. Nu e de mirare. Studiind medicina, Romeo Tarhon poate face conexiunile necesare pentru a descrie o experienţã la limitã:
â€ţ...creierul îi era strãpuns şi captiv, a vrut sã pipãie, sã se asigure, a ridicat un braţ, a dus arãtãtorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umãr, flectatã de durerea cumplitã din deget, în cortex i s-au descãrcat parcã mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmã, vârful arãtãtorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat...â€
Surpansul este dus pânã aproape de paroxism. Sunt stãri care nu pot fi descrise-n cuvinte. Şi nici imaginile nu prea te ajutã.
Dupã extensia punctului pânã la o dimensiune acceptabilã, totul reintrã în normal şi iarãşi, imaginea bãrbatului â€ţexagerat de înalt, se voaleazã în propria umbrã diformã depãrtându-se conştient cã paznicii nu sunt niciodatã aceiaşi, oraşul o altã peşterã între cer şi pãmânt, strãzile altele, câinii flãmânzi... Cum nici copacii niciodatã aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouã cu acid şi întunericul devine consistent, strãini în propria fiinţã şi singuri în propriul corp...â€
Ceva ce scapã simţului şi para-simţului comun, realitãţii extrasenzoriale adunate-n cuvânt, senzaţia cã lucrurile fiinţeazã şi cã ele sunt în preajma omului pentru a-l sluji şi a i se dedica. La graniţa dintre real şi suprareal, omul dobândeşte puteri şi energii nebãnuite pe care le canalizeazã întru binele general sau personal.
Prozele lui Romeo Tarhon sunt admirabil scrise, admirabil întocmite în gând şi redate pãmântului cu suflet care suntem noi, oamenii alcãtuiţi din lut şi suflare divinã.
15 iunie 2012
CEZARINA ADAMESCU
|
