În acea secundã împietritã
în preludiu pentru o doamnã abstractã,
cu braţe scâncind naşteri nevãzute,
cu pãrul lungit pe meridiane neumblate,
oricum doamnã din neant,
În acea aşa-zisã clipã de cãdere
dintre oameni cu clopotniţa întemniţatã,
sunete transpirate din bãrbaţi
în delta roşie a dorinţei,
sau a neputinţei, sau a urii,
Meritã sã trãieşti spaima cãderii
când eşti cu plutonul de strivit roua feţei,
acolo picurã cu acid de martir
şi plouã cu mãri fantastice,
Locul tristeţii îşi cautã inima
pe caldarâm în sus unde soarele arde ritmic,
dar câte înfloriri se apleacã condescendent
sub funie, e vântul cãutându-şi izvorul ?
Ah, acele rãni visate şi netrãite,
în sus pictat curcubeul de ultimii ochi,
gura nesupusã acoperind mulţimea,
cap de frumoasã doamnã abstractã
în cãdere cu tot cu univers împietrit.
