Porţile sufletului se deschid aproape mai aproape, te-ai nãscut
mintea adunã timpuri trecute, un fior scurt
cineva se frânge din calendar
ceasul cu umerii goi s-a oprit, a rupt cont(r)actul cu timpul.
Anotimpurile mã iubeau foarte mult, chiar dacã pe strãzi felinarele
erau din ce în ce mai puţine
iar geamurile cu trandafiri erau zgribulite de nepãsarea noastrã.
Ordonate erau şi dorurile purtate de mine care se prãbuşeau prin cãrţi şi fãrã foşnet
în linişte
atât timp cât peste patul meu încã se mai simţea umbra ta.
Vârfuri de mare tãcutã, amurgul îţi mângîie, şi acum, degetele cu talpa mea
singur
cresc milioane de spernaţe scoase dintr-un plic
în cãutarea unei trup pe care sã pictez
o miere albã, divinã, netedã, caldã...o femeie.
