În parcul dintre blocuri unde speranţa este capãtul orei nenãscute
o pânzã de fluturi se mirã sã mã vãdã încã acolo într-un coş de luminã
sub straşina ei
fiind plecatã de mult în lume.
De atunci, culeg o lacrimã dintr-un ochi neinventat
este lacrima celui care-mi contabilizeazã propria înfierare, propria laşitate
un trandafir cu biserici albe, cu oglinzi ce-şi deschid necunoscutul
spre adâncimile lui.
Linişte
gândul încã-mi fredoneazã şi scrie cuvintele ce nu i le-am spus
orga şi acum mai cautã rãspunsuri pentru un copil proaspãt ridicat din Beethoven
pentru a fi pus în calendar iar ea când va pune degetul
sã-l vadã.
