În acest oraş nu locuieşte nimeni
doar blocurile ne aduc aminte de sufletele ascunse dupã perdea
cerul plictisit
îşi propteşte indiferenţa în coate
au trecut zilele când furnicile, oamenii, îşi ridicau privirea
sperând ca rugãciunea sã ajungã acolo
Sus
el fiind prima vamã.
Strãzile murdare au uitat cum aratã apa
nu a mai plouat de mult
iarba şi-a fãcut loc prin asfalt
dorinţa de viaţã este mare
copacii
fac umbrã
doar lor
bãncilor dornice de plãcere
îşi aduc aminte,
şi acum,
de acele trupuri
care cunoşteau orgasmul de la prima întâlnire.
Parcul nu mai este acelaşi
tristeţea l-a ruginit
durerea l-a îngenuncheat
încã aude voci de copii ce-şi strigã bunicii
pãrinţii
parcã-l vede pe vânzãtorul de vise cum stã la intrare
alãturi de papagalul sãu
oferindu-le trecãtorilor bileţele
scriind
aceleaşi gânduri pentru toţi.
Bisericile sunt dezbrãcate
sfinţii au plecat,
de pe ziduri,
prin alte pãrţi
au luat şi morţii cu ei
cimitirul este gol
cine sã le mai aprindã o lumânare?
La radio încã se aude fanfara
cântã aceaiaşi melodie
liniştind zborul pãsãrilor cãlãtoare
cu speranţa cã vor rãmâne aici
dar nu este aşa
şi ele pleacã mai departe.
În acest oraş nu locuieşte nimeni
sau cel puţin aşa cred toţi.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Ai prins cu maiestrie tristetea oraselor prafuite, parasite, in special cele muncitoresti, comuniste, dar unde fiecare avea un loc de munca. Acum au ramas asa cum bine glasuiesti. Trist dar adevarat.
Descrii în mod realist egoismul, plictiseala, nepãsarea oraşului, implicit a orãşenilor faţã de viaţã în sine. Versurile parcã ar fi scrise de Sartre sau Camus şi totodatã au un aer simbolist. Îmi place poemul foarte mult!
