Sunt un lup de mare
ce danseaza vals
cu propria nemurire
pe o scena acoperitã
cu nisipul din Sahara.
Talpile ard,
trupul elimina
simbolul vietii
iar eu devin alt om
fara sa stiu
putin cam nebun.
Copacii bãtrâni
invata pe cei tineri
ce inseamna penetrarea,
cum se nasc frunzele
din sudoarea lor
si cum radacinile rãzbat asfaltul
pentru a vedea lumina.
Bancile devin plictisite
de aceleasi sãrutãri
cam prea banale,
de aceeasi sâni
rãsfãţaţi de mâini murdare,
de aceleasi haine
rupte
ce le şterg de praf..
vor ceva nou
dar in oras
nu se mai îndrãgosteşte nimeni.
Schimb subiectul
fara sa-mi dau seama,
capul imi cedeazã
sub presiunea gandurilor
ametite
la iesirea din pantec,
vad
Soarele si Luna
cand se impreuna pentru a concepe stele
iar doctorul nu ma crede
rade
si-mi arunca o hartie
pe care scrie sec:
cura de iubire.
Laptopul ametit
de curentul prea tare
imi încurca cuvintele,
le aranjeazã dupa bunul plac
iar mesajul transmis de poezie
il cunosc doar sfintii
care,
cu toate ca vor,
nu s-au plictisit
de vina fiind doar el
curentul.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Interesanta si moderna viziune asupra conceptiei, nasterii, iubirii, vietii in general.
2.
* curentul *, un cuvânt oarecare, nepoietic,
cât de frumos poate sã exprime ceva frumos, poietic
dupã ce citesc o asemenea poezie ( eu îi spun *caleidoscopicã*, fiindcã pot s-o ciresc amestecând versurile fãrã sã-i schimb sensul )încerc sã înţeleg ce *gust* îmi rãmâne, dupã ce am citit poezia ta mi-a rãmas un gust plãcut, care nu ştiu cum se numeşte şi nici unde e localizat
