Din lumina întunericului rãsar şi apun...
pe cioburi de speranţe pãşesc...sunt nebun,
caut lãcaşul sfânt în care sã mã adãpostesc,
ard trecutul mort...prezentul nu-l gãsesc.
Sufeletele oamenilor au fost pãrãsite,
zãresc o mânãstire...merg înainte,
vreau sã ajung acolo printre credincioşi...
chiar dacã voi uita ochii tãi frumoşi.
Sunetele naturii...sunete de îngropãciune,
ochiul cerului pe toţi ne rãpune,
cra, cra...pe gard se aşeazã o cioarã,
povestea unui om ce trebuie sã moarã.
Ajung la casa lui Dumnezeu...
dar mã întreb: â€Voi fi primit şi eu?â€
bat la poartã...o cãlugãriţã apare,
încep sã plâng dupã ultima suflare.
Poarta se închide...de necredincioşi mã desparte,
în stingerea zilei gândul zboarã departe...
la acei oameni pe care i-am iubit...
nu ţin minte locul de unde am venit.
Rostesc rugãciunea...mã întind pe pat,
din colţurile odãii apar pioni...şah-mat,
odihnesc ochii...dar nu-i mai deschid,
între patru scânduri viaţa o închid.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
@ruddy...cam ce ar trebui sa mai fac pentru a fi o poezie?
