Femeia pe care am vãzut-o
în oglinda retrovizoare
a inimii,
deşi nu o cunosc
o aşez pe coala albã de hârtie,
îi trec mâinile prin pãr
sã-i aflu fanteziile,
îi pun o pernã sub cap
ca vocea ei
sã fie odihnitoare
sã nu îmi provoace
ambuscade în artere,
îi dezgolesc umerii
sã lumineze biroul
pentru a-mi gãsi stiloul,
atât cât a durat zâmbetul ei
las şi distanţa între strofe,
mi-e ruşine sã-i umblu
sub fusta din mãtase,
foşneşte ca o hârtie creponatã
şi e posibil sã audã vecinii,
cu toate astea
poemul nu sunã la 112
sã spunã cã un viol
este în plinã desfãşurare.
