Privesc dupã gratiile
sângelui
cum soarele umblã
pe conturul
trupului alb,
genunchii
i se îndoaie
ca mijlocul
unei zile de varã
când o invitã
fotoliul
sã-i afâneze stofa,
privirea ei
face din conturul
lucrurilor
mici provincii
albastre
unde pãsãrile
s-au evaporat
în cântecul lor,
nu-mi rãmâne,
decât sã evadez
precum un condamnat,
obligat sã-şi ispãşeascã
pedeapsa
într-o camerã cu pereţii de lavã.
