Mi-a ajuns vremea pînã la brîu asemenea unui lan de grîu pe lîngã care secerãtoarea a trecut visãtoare. Deznãdejdea însã tot tînãrã a rãmas. Cuvintele nu plîng. Adevãrul fîstîcit în faţa guvernului ne este împãrţit cu ghilotina în cîtimi cu multe zecimale.
Au mai rãmas puţine rute spre fericire, dar ca sã ajung sã-mi plãtesc pagubele trebuie sã folosesc acelaşi traseu pe care mã deplasam odinioarã sã cerşesc un zîmbet. Dansul mi-a fugit din pantofi, paşii mei urmînd nişte inscripţii antice nedeşluşite de nimeni.
Cît sã mai aştept sã se elibereze un loc în paradis? Cu rãbdarea mea aş putea construi un acoperiş care sã adãposteascã toate regretele din parcurile lumii. Am locuit lîngã Dumnezeu şi nu am ştiut. Sã-l fi întrebat ce sã fac cu trecutul ce mi-a astupat o parte din porii de pe obraji.
Mãcar sã-mi fi spus cu ce sã şterg ferestrele ca prezentul sã nu se mai poata caţãra. Credeam cã este stãpînul vîntului ce ne rãscoleşte umbrele pe pãmînt ca pe nişte ciorne perfect inutile. Bãnuiam cã este meşterul care face loc veacurilor sã se scurgã în pãmînt prin vrejurile uscateale toamnei, cel care nu-i dã voie pãdurii sã cotropeascã oraşul.
Cu toate astea inima continuã sã facã experimente ca şi cînd nu mi-ar ajunge cã orizontul se tot lasã în arterele mele. Stîrneşte primãvara pe unde nu te aştepţi. Din dimineţile albastre confecţioneazã batiste sã am cu ce sã fac semne de adio amintirilor.
Acum, parcã descriu mai bine podoabele femeilor. Dacã simt unda catifelatã lãsatã în aer de nişte coapse dezgolite devin un jet puternic de luminã. Un fel de salcîm înflorit, umblãtor. Pentru a şti dacã mã iubeşte trebuie numai sã întreb dacã îi place mierea.
În oraş se zvoneşte cã s-a dat liber sã facem baie complet dezbrãcaţi în pepeni. Se aude cã meteoriţii cãzuţi în grãdinã sînt buni sã ne spãlãm cu ei pentru a mirosi asemenea cerului. Mã voi strãdui ca de atîta fericire sã nu provoc inundaţii.
