Nu-i nimeni lîngã mine sã-mi capteze cãldura. Numai nimicul ce miroase ca un tunel nesfîrşit încearcã disperat sã-mi supunã aripile. Pentru cã tot corpul meu este alcãtuit din aceleaşi molecule ca ale inimii de departe par o bãtãie de-a ei. O adiere imperfectã de evantai preocupatã sã nu stingã lumina. Însã nu renunţ sã cuprind primãvara cu palmele şi sã o ascund în cuvinte. Pentru cã vãd bine cu degetele cînd sînt îndrãgostit rotunjesc sîmburii de vişini cu ajutorul memoriei. Am învãţat sã nu mã bag în seamã supunînd la vot numai paşii pe care îi fac în gol şi întuneric.
Nu-i nimeni lîngã mine de la care sã import candoare. Din aceastã cauzã zãbovesc prin grãdinã instalînd paratrãsnete fiecãrui trandafir. Incerc sã determin ploaia sã-şi economiseascã fulgerele. Îmi vãd în continuare de-ale mele. Urc vîntul pe acoperişuri sã nu-l muşte cîini fãrã stãpîn. Leg crizantemele în grupuri de şapte cu sîrme izolate sã poatã vorbi noaptea cu luna la telefon. Cunosc şi un drum scurt unde pot coborî din numele meu direct la marginea deşertului. În buzunare port întotdeauna vrãbii sã mã anunţe cînd începe toamna pentru a graţia frunzele.
Îmi cumpãr şosetele silenţioase pe care odatã puse în picioare sã mã ţinã într-un echilibru perfect printre atîtea dezamãgiri. În respiraţia mea dimineaţile îşi pregãtesc trena cu care sã iasã pe strazi în intîmpinarea copacilor. Vîslesc în fructe sã aflu numãrul de rotaţii ale soarelui care le-au rotunjit.
Mã am numai pe mine şi trebuie sã am grijã sã nu mã risipesc cãutînd drumurile cãtre cer. Am vocea atît de puternicã cã atunci cînd mã adresez înfrîngerilor mele adunate în vreo salã de sute de locuri vorbesc dupã hol. Nu cunosc nici o femeie care sã mã lase sã o acopãr cu umbra mea. Nimeni care sã îmi permitã sã-i ţin colocvii în suflet despre erorile mele. Nimeni care sã-mi dea voie sã-i scot cu gura aroma din corp, deşi ştiu sã aproximez fanteziile.
Nu ştiu pe nimeni sã mã angajeze escortã pentru sentimentele sale şi sã nu-mi taie chitanţã pentru fiecare furtunã ce îmi trece prin trup.