Încerc sã cad la învoialã cu mine atîta timp cît zîmbetele mele mai miros a sãpun
Încerc sã cad la învoialã cu mine. Nu mai vreau mã las despãrţit de ploaie, de singurãtate sau de modul cum ea sã ridicã pe vîrfuri sã-şi punã în şifonier hainele obosite pe care le-a purtat prin oraş. Deşi îmi este indiferentã toamna, acum ne-am certat pe motivul cã am graţiat frunzele şi nu mai avem ce sã fumãm, iar anul trecut cînd am dus copacii la coafor mi-a reproşat cã frizeriţa nu era înscrisã la partidul care este la putere în cartierul nostru. Este o înghesuialã în mine de fantezii şi viziuni cînd doamnãele îşi lasã sutienele pe spãtarul scaunului şi umbrele pe umeraşi însã cînd planeta ajunge în dreptul morţii mele mã evitã toţi ca atunci cînd eram elev indisciplinat. Cînd apãram cu pieptul gol obrãznicia întregii clase eram un fel de erou pe coridoarele şcolii iar cînd eram pedepsit prezenţa mea între eroii mileniului trei era una primejdioasã.
Avem aceeaşi inimã însã îndoiala ne împarte în douã jumãtãţi egale, sîngele curge frumos şi european prin amîndoi numai cã emoţiile se exprimã în douã limbi diferite. Umblu prin lume bãrbierit, cu unghiile tãiate şi cu aripile la vedere sã nu se creadã cã dezavantajez vreo parte din mine cînd încerc sã produc vreun eveniment istoric. Cînd i-am confecţionat prima fustã Mãrii Negre sã fie şi ea în rîndul doamnelor şi sã nu mai înece bãrbaţi ce adorm pe valuri iar au fost divergenţe, o parte din mine îmi spunea sã o fi lãsat-o în fundul gol cã din mare ne izvorãsc lacrimile pentru cã sînt sãrate. Cealaltã parte îmi reproşa cã şi Munţii Carpaţi meritã o pereche de pantaloni cã alpinişti urcã la înãlţime numai prin vãi şi au produs rãni grave între picioarele munţilor. Cînd a fost vorba sã-mi dedic un poem, despre cît am fost de idiot sã cred cã un ideolog al comunismului ştie exact drumul ce merge spre capitalism, ocolind oraşele pline de hoţi, studiourile cu regizori ce nu ştiu sã punã în scenã, decît scenarii avînd ca personaj central sãrãcia subconştientul meu mi-a zis cã asta este o meteahnã de care suferã toţi politicienii alãturi de Marx.
Încerc sã cad la învoialã cu mine şi niciodatã nu o sã mai încerc sã dizolv o femeie sã vãd dacã mai are rãmãşiţe de dragoste în ea. Am luat hotãrîrea sã mã angajez numai lucrãtor cu ora ca un muncitor necalificat cînd îi numãr ovulele ca sã ştiu exact cîte mai poate face cadou altor bãrbaţi. Nu o sã mai fac greşeala ca sã mã aplec asupra unei doamne şi sã aud de sub ea un glas de bãrbat zicîndu-mi; â€Dã-te bã din soarele meu!â€. Am aflat de curînd cã femeia este singura sãgeatã din lume care vorbeşte şi cînd ţi se înfige în inimã nu mori, dar îţi ei concediu medical toatã viaţa. Nu o sã mai mãnînc fripturã de urs, momiţe de taur şi mãduvã de coarne de berbec sã par un ratat care se trateazã şi poate o cad de acord cu mine însumi sã nu mai import pupãturi nesupravegheate de negresã. Nu sînt un bun negociator, dar vreau sã cad la învoialã cu mine pînã mai pot sã amîn viaţa, pînã moartea rãstoarnã certitudinile şi zîmbetele mele mai miros încã a sãpun.
