Aş mai prelungi puţin vara ca sã mã obişnuiesc cu ideea cã viaţa mea este o suburbie fãrã canalizare
Aş mai prelungi vara cu cîteva sãruturi pe care le-am pãstrat între douã petale de trandafiri dacã aş şti cã viaţa mea murdãritã de atîtea minciuni ar deveni obiect de siguranţã naţionalã şi ar fi secretizatã pentru o lungã perioadã de timp. Ca de obicei femeile preocupate sã justifice culoarea rujului pe care îl folosesc nici nu vor observa lipsa mea. Nu ar simţi absenţa mea nici dacã aş fi plecat peste hotare sã cumpãr un vermorel pentru igienizarea textelor în care ele apar ca salvatoare ale candorii. Dacã aş avea un loc rezervat în Arca lui Noe la plecare cred cã m-ar atenţiona sã le aduc oglinzi cu memorii programate sau oglinzi ce modificã imaginile cu telecomanda.
Clasa muncitoare are pojar generalizat şi nu mai are voie sã intre din trecut în viitor, aşa cã aş mai prelungi vara aceasta cu focul de la ochiul mare al aragazului pe care îmi prepar înjurãturile. Lumea aceasta circulã aşa de repede de parcã ar alerga spre rai. Omenirea aleargã ca o atletã fãrã echipament pe ea sã nu cumva sã-şi piardã memoria universalã şi sã nu mai ştie unde este linia de finiş. Nu o deranjeazã cã nu mai vorbeşte nimeni de tranziţie, pînã de curînd cu asta începea alfabetul politic, cã politicienii au bãut toatã aghiasma ca sã fie iertaţi, cã dreptatea este o bucatã de sîrmã în mîinile celor care au basculante de bani şi pe care strîmbã dupã cum orizontul intereselor lor o cer. Lumea aceasta este prinsã într-un cros infernal, nu mai avem timp sã facem pariuri nici mãcar cu viaţa, nici sã întocmim un proces verbal cã renunţãm la idealurile noastre cã sîntem de acord sã fie arse pe rug. Nu mai avem timp nici sã eliberãm privighetorile rãmase captive în cîntecul lor.
Aş mai prelungi vara cu neîmplinirile din tinereţea mea, cu vioara lustruitã de singurãtate a unui greier din grãdina mea, deşi lumea fuge ca la întrcerile olimpice şi o parte dintre noi nu ne mai putem ţine dupã ea. Cei care am pus umbrele în dosare sã le studiem mai tîrziu, cei care avem o stare de rãu cînd vedem cã sãrãcia a fost graţiatã din toate penitenciarele din ţarã şi vagabondeazã pe strãzile oraşelor. Sîntem mulţi ce am rãmas în urma lumii. Numele noastre sînt obosite, inimile nu mai sînt spontane, sentimentele sînt mai dezordonate ca nişte clase de copii.
Putem deveni alţii în orice anotimp, dar parcã vara sînt mai multe iluzii, bãrbaţii îşi bat mai puţin nevestele, pãsãrile asigurã un prestigiu regal vãzduhului, chiar dacã trebuie sã primeascã un suflete ce nu mai au calitãţi omeneşti. Vara ignor doctrinele, moartea devine mai urgentã. Aş vrea sã mai prelungesc vara aceasta româneascã cît sã nu mai fiu emoţionat cînd îmi reconstitui viaţa în detaliu pentru a-i putea introduce o reţea de canalizare.
