Dacã nu vãd în interiorul meu nu ştiu cînd ea se întoarce sã se culce în inima mea
Dacã nu mã pot privi pe dinãuntru, nu ştiu cînd se face dimineaţã sau noapte în mine. Bãnuiesc cã în interiorul meu umblã nişte curenţi de aer însã aflu acest lucru numai dacã vreo femeie îmi ascultã respiraţia. Ceva se întîmplã în trupul meu pentru cã în timp ce ea se ridicã în vîrful picioarelor sã rupã o crenguţã de salcîm, fusta face eforturi sã-i ţinã şoldurile ascunse, de emoţie îmi sare minutarul de ceas, dar sã nu credeţi cã mã duc la ceasornicar sã mi-l repare, nu, tot ea ştie sã repare şi ceasuri. Împinge fanteziile din pat pe covor îşi aşeazã pãrul pe pernã lãsînd o dîrã subţire de linişte în camerã şi acul ceasului porneşte.
În clipa în care se cîntã imnul naţional simt cum inima lasã toate treburile baltã şi salutã. Senzaţiile îmi ajung pînã în mîini şi nu ştiu ce întrebuinţare sã le dau. Sã le strîng în pumni, sã scutur scamele de pe haine pentru a demonstra cã sînt un cetãţean curat şi educat sau sã dau un telefon vîntului sã se dea jos dupã acoperiş cã mã face de rîs. De cele mai multe ori mã salveazã tramvaiele. Nu ştiu din ce cauzã cînd se intoneazã imnul naţional tramvaiele merg în continuare, nu se opresc cum ar fi normal într-un stat capitalist. Ce pot gîndi? Ori roţile sînt cumpãrate dintr-o ţarã strãinã şi nu ştiu limba românã ori cãlãtorii din tramvaie sînt bolnavi de inimã şi diabet şi le este ruşine sã coboare pentru cã ar putea sã leşine. La o asemenea ceremonie manechinele din vitrine au confundat imnul cu o melodie de cartier şi şi-au dat suteienele jos. O reporteriţã s-a apropiat de o statuie care se masturba sã o întrebe dacã acest lucru îl face pentru bucuria cã a mai fost dat în folosinţã cîţiva metri de asfalt sau este o acţiune de protest împotriva regimului politic. Ştiţi ce i-a rãspuns statuia? Acţiunea de protest se datoreazã indiferenţei primarului care nu i-a adus un televizor sã urmãreascã emisiunile de fitness pentru a-şi dezmorţii picioarele.
Nu mã pot privi pe dinãuntru, dar dacã cineva îmi scotoceşte prin vise, mai ales prin cele interzise în public, simt acest lucru şi nu mai pot saluta politicos, ruşinea îmi face gãuri în tãlpile pantofilor, filialele fanteziilor pun lacãtele la uşi. Cînd ochii încep sã-mi lãcrimeze îmi dau seama cã guvernul ori a mãrit preţul la pîine ori a dat dispoziţie ca iarba care transportã şi rãcoare sã fie impozitatã. Cum simt cã nu mai pot recupera confesiunile pe care le-am fãcut umbrelor lãsate de mine prin toate colţurile lumii mã gîndesc cã iar a mai murit cineva în timpul acului sexual, iar imaginaţia mea a devenit un cîmp de atracţie pentru trenurile poştale ce îmi carã din nord plicuri pline de zãpadã. Cînd durerea îmi clatinã cuvintele şi am o stare similarã cu cea a condamnatului la moarte pentru cã a furat un trandafir îmi dau seamã cã a intrat cineva în mine cu o mãturã de nuiele sã strîngã mizeria asta a vieţii şi sã o ducã la gunoi. Nu am pe cine sã întreb dacã nu era mai bine sã vedem în noi, decît sã orbecãim prin întunericul de afarã.
