Primul meu computer a fost fata profesorului de ma
Copilãria mea a fost ca un ecuator de care am început sã mã îndepãrtez centimetru cu centimetru spre nord. Cineva îmi montase un ceas în cuvinte şi începuse numãrãtoarea inversã. Nu pot spune cã am avut o copilãrie nefericitã. Privighetorile mi-au supravegheat atent creşterea pentru cã pãrinţii erau ocupãţi sã îmi descifreze viitorul. De mic am învãţat dialectul pãsãrilor, al gîzelor, al stejarilor. Niciodatã nu am avut nevoie de translator. Îi spuneam pãdurii cã nu este reponsabilitatea ei sã verifice ouãle din cuiburi şi sã stabileascã dacã au sau nu zborul în ele numai dupã ce plombam cerul cu nori, altfel devenea nervoasã ca o stãpînã cãreia îi iei din porunci.
Îmi pãcea sã joc şah cu seminţe de dovleac pe care desenam cu mure personajele pregãtite de rãzboi; regelui îi desenam o puţã, era cam micã pentru un imperiu aşa mare, turelor le puneam perdele din frunze de salcîm, pionilor le schiţam celulare de unicã folosinţã pe piept sã poatã sã-şi anunţe moartea cailor şi rudelor sãrace.
Pentru cã aveam nevoie de mine mereu nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Însã într-o zi ploioasã cînd nu puteam ieşi pe afarã ca picãturile sã nu-mi tulbure visele am constatat cã mi-a crescut barba. De teama pãrului ce îmi crescuse aproape pe tot corpul naivitãţile mele s-au retras ruşinate în rezervaţia de îngeri.
Aveam nevoie acum sã ştiu la ce orã vin şi pleacã anotimpurile şi cît de înalte vor fi mareele imprecise ale iubirii. Auzisem cã dacã te îndrãgosteşti îţi umblã prin artere corãbii nebune pline cu minereuri aurifere cã îţi trebuie un teleferic acasã sã te muţi din deznãdejde în deznãdejde. Poemele din serã care nu cunoscuse anotimpurile de acum înainte aveau nevoie de aer şi stele. Trebuia sã iau pastile de limpezit lumea dupã micul dejun, mîinile sã mi le încarc cu mîngîieri. Simţurile mele aveau nevoie finisaje, gura trebuia sã urmeze cursurile unei şcoli de dragoste. Pentru toate acestea aveam nevoie de un computer. Cel mai urgent era sã ţin evidenţa viselor, a tãcerilor ce aşteptau sã fie duse în extaz, a incendiilor din cuvinte, a frunzelor tinere din celulele mele ce foşneau asemenea luminii.
Primul meu computer a fost fata profesorului de matematicã. Primele calcule am început sã le facem stînd întinşi în iarbã. Dupã ce i-am pus o coroniţã din albãstrele pe frunte şi sub sîni cîte un mac incendiar de cîmpie a început sã funţioneze. Avea o predilecţie sã adune minutele şi orele, dar şi tãcerile, îngerii ce fãceau plajã pe cîmpie, zmeura ce devenisã expertã în a imita sfîrcurile, lacrimile în care stelele stãteau ascunse de frica soarelui. Ecuaţiile cu o necunoscutã le rezolvam cel mai uşor dupã un sãrut degetele i se mişcau ca o adiere purã şi rezultatul era afişat sub forma unui zîmbet. Pentru verificare îi mai trebuia un sãrut. Cînd calculam integrale se implicau şi fesele şi genunchii, iar dacã exista vreo eroare o întorceam într-o parte sã poatã staţiona mai multã luminã în ochii ei şi totul era rezolvat. Cel mai bine procesa cînd stelele cenzurau noaptea, nu existau erori cînd calcula indicele demografic al speranţelor sau kilometrii pãtraţi ai viitorului. Calculatorul meu folosea drept combustibil imaginaţia primãverii şi aselenizãrile iubirii. Am rãmas un anonim de modã veche. Şi azi efectuez calcule cu trupul ei.
