Pãmântul ardea deşi soarele scãpãtase. La fiecare smuciturã Suru şi plugarul tremurau. Alexandru ud leoarcã inventa înjurãturi cu nemiluita. Pornise de dimineaţã de la cinci cu ,,Gâţii mãtii de rouã!,, şi acum la şapte seara se mulţumea doar sã invoce fel de fel de urgii auzite pe la bãtrânele din sat ce dãdeau în bobi. Nu îşi îndeplinise sarcina pe ziua de azi şi faptul cã dimineaţa urmãtoare l-ar fi gãsit tot aici, la Pãdurea lui Gheorghe , îi lãsa un gust amar. De atâtea ori îşi propusese sã afle mai multe despre acest aparent oarecare Gheorghe dar tot de atâtea ori uita ori se rãspundea sec: ,, Gheorghe maicã, aşa îi zice Pãdurea lui Gheorghe ,, şi dacã ar mai fi insistat Gheorghe ar fi primit titulatura de boier pe nedrept. Rândurile lungi duceau pânã-n buza pãdurii, iar din mijlocul ogorului abia zãreai stejarii aburiţi de cãldurã,atât de impunãtori de aproape. Brazdele fãrâmiţate i se lipeau de pielea nãduşitã ,descumpãnindu-l. Ura muncile pãmântului de la prãşit pânã la arat. Parfumul unui amurg bonom, ce-i ascultase tacit toate frãmântãrile de a lungul zilei, îi dojenea nasul ars de soare. Scoase o ţigarã din pachetul subţire, de hârtie,mototolit,Carpaţi şi o ţinea aşa în colţul gurii cum fãceau cowboy-i din filmele western. O rotea pânã când gustul ei iute îl aţâţa apoi trãgea cu poftã primul fum în speranţa cã poate el va fi leacul. Drumul de întoarcere era plãcut, liniştit ca şi calul sãu blând şi bãtrân iar tutunul îşi fãcea efectul. Scotocea prin ungherele sale dupã vreo urmã de fericire, şi negãsind decât obişnuinţã şi obosealã se mulţumea şi cu atât.
- Auzi mãh Surule eu cred cã tu eşti îndreptãţit sã te plângi , nu eu. Dar tu ai o rãbdare de fier. Taci şi nu zici şi tu nimic. Ai putea de exemplu sã spui aşa într-o doarã: ,,Bãh omule rumegã-ţi gândurile şi lasã pãsãrile cerului sã vorbeascã, lasã greierii înfometaţi, beţivii ce stau toatã ziulica în cârciumi. Tu hrãneşti , ucizi şi devii unul de al lor. Asta e menirea ta,,. Pff cã bine zici!Ce-aş da douã litre pe gât acum,, Calul amuţit privea înainte cu ochii lui blajini , nepãtaţi . Probabil sãtul şi neînţeles, se prosterna în faţa unei vieţi ticsite de urât. Dar Alex ştia cã un animal inteligent în mulţi ani petrecuţi alãturi de stãpânul sãu, creeazã o legãturã puternicã , nevãzutã şi neauzitã de nimeni . Şi-şi vorbesc amândoi cu tãcerea însufleţitã, aprinsã a unuia de dragul celuilalt. În afarã de el o mai avea pe maicã-sa, roasã de ani şi de vânt. De fapt ea era singurul sãu resort .
*
Se îndrepta spre prima bodegã ieşitã în cale. O speluncã cu trei mese, chiar aşa îi era numele de când era el puştan ,, Trei mese,, , o muzica de mahala trasã de pãr de un casetofon arhaic. O femeie a cãrei vârsta depãşea cu uşurinţã patru decenii, cel puţin aşa îi lãsa impresie lui, uscãţivã, îşi chinuia obrajii traşi de edentaţiile vechi , cu ultimele fumuri dintr-o ţigarã Camel. Nu o cunoştea dar avea o senzaţie ambiguã cã ar mai fi vãzut-o undeva. În spatele tejghelei parul ei proaspãt vopsit, ,încâlcit pãrea o patã bizarã. Celelalte pete de pe mese şi pereţi pãleau în faţa ei. Era o orã târzie la care se gãsea cu greu un loc. Norocul sau mai bine spus ghinionul lui era cã tocmai în acel moment trei tineri, doi bãieţi şi o fatã, se pregãteau sã plece fãrã ca unul dintre ei sã-şi fi amintit sã achite nota de platã. Tonul piţigãiat te zgâria pe creier ca o cretã pe lungimea ei trasã pe tablã:
- Hei ! Domnii mei! Nota de platã? Cine achitã? Tata?!
. Chipurile afumate , privirea chircitã a barmaniţei împãrtãşeau câte ceva din sfârşitul unei seri mai puţin obişnuite. De câţiva ani renunţase la al doilea semestru al facultãţii de medicinã din Sogodin, dar nu şi la obiceiul de a dilata unele clipe din viaţa sa. Erau trase mii de cadre dupã aproape orice întâmplare menitã sã-l impresioneze într-o oarecare mãsurã. Un nãrav ce-i adusese nu de puţine ori denumiri de genul : ameţit, împiedicat, cu capul în nori. Analiza minuţios orice act ratat, act pe o scenã ridicatã cât ai zice peşte de mintea lui. De aceea la inflexiunea chelneriţei tresãri , neputând ignora ultimul cuvânt ,, tata,, cuvânt ce lui îi transfera gratuit o stare amarã, febrilã şi un pic dintr-o nostalgie obscurã, rãutãcioasã. Chipul pãrintelui sãu atât de puţin înţeles şi atât de adânc întipãrit în irisul cãprui de opt ani, atârna atunci ca şi acum de altfel, neputincios, obosit de moarte. Îşi imagina traiul destrãbãlat, nehotãrât al roşcovanei. Avea un bãieţel, pe care-l creştea singurã în garsoniera din blocurile rãu famate, de muncitori din centrul satului. Divorţatã de câţiva ani, era posesoarea unui anumit fel cicãlitor, tipic pentru multe din mãtrãcucile comunei. Acesta era prieten la cataramã cu patima alcoolului de care bãrbatul sãu se bucura peste mãsurã. Ea devenise aşa datoritã lui?! Sau invers!?. Greu de stabilit. Dacã i-ai fi întrebat , ar fi dat vina unul pe celãlalt.
În astfel de momente, Alex se lãsa atras de personajele slabe, timorate ce stãteau gata sã fie strivite sub destinul mai mult sau mai puţin tragic. Iubea oamenii de genul ei,închişi dar extrem de moi în interior. Caţã în ciuda palorii lãuntrice.
Deja şi-o imagina la nouãsprezece ani neîmpliniţi. O bruneţicã, agitatã, plinã de entuziasm la fiecare razã de soare. Ataşatã mai mult de mamã, tatãl fiind mereu plecat pe şantierele ceauşiste. Lipsa lui simţitã de la vârste fragede, nesimptomaticã iniţial, avea sã fie mai târziu supracompensatã. Tatãl devenind o statuie de piatrã, greu de mulţumit şi de înlocuit. Talentul mãmos de a-şi proteja singurul copil înclinã şi mai mult balanţa spre firea fragilã. Sfiala, nehotãrârea traseazã ultimele linii ale acestui temperament exagerat de afectuoas. Statuia de piatrã se topeşte luând forma unui bãrbat cu vicii ,simplu, lãmurit de zecile de femeii de dinainte cã burlãcia este o stare ce tinde spre perfecţiune şi ea nu trebuie complicatã. Proaspeţii cãsãtoriţi devin 2 zaruri cu 12 feţe. Pe urmã vine pruncul, apoi unul se aruncã-n braţele alcoolului iar celãlalt în braţele unei nevroze. Şi totul din cauza unui tatã rar, bun de platã. Ia-l de unde nu-i acum.
Unul dintre cei doi bãieţi se opri , vãdit stânjenit sã achite în timp ce ceilalţi 2 se îngrãmãdeau pe uşã îmbrãţişându-se şi râzând în hohote. ,, Stumblin in,, şi vocea lui Suzie Quatro veneau ca o mãnuşã şi Alex se întreba când vor sosi clipele în care cei doi îndrãgostiţi îşi vor face atât de mult rãu? Ştia cã era inevitabil un astfel de moment pe care fie îl depãşeau împreunã fie câte unul în bârlogul sãu, mustind de ciudã şi rãzbunare. Mai ştia cã ceasul în care el însuşi va înceta sã o urascã pe Dora, rãnile i se vor închide definitiv. Pipãia pe bâjbâite sentimentul de iertare supremã, creştinã. I-ar fi sãrutat picioarele atunci pe loc, ar fi fost un Raskolnikov sãtul,potolit dar pe cine încerca el sã mintã? Numai gândul cã ea se lãsase atinsã de, bagatela aia împuţitã, îl înfierbânta într-atât încât ar fi omorât pe cineva atunci doar pentru o orã de linişte.
- Idioato, tâmpita dracului! Cuvinte menite sã-i tulbure visarea, parcã rostite în grabã de o nãlucã. Imaginile urmãtoare îl aşteptau suspendate în timp pe el. Şi nu ar fi plecat de acolo dacã nu ar fi întors capul spre ele.
Femeia dezechilibratã, îşi chinuia propriul trup în fel şi chip în încercarea ei animalicã de a se agãţa. Doar bubuitura de os strivit de piatrã degaja un iz morbid. Casetofonul amuţeşte şi el odatã cu sufletul ei. O linişte de mormânt. Totul dispare , se-mbinã ca într-un tablou topit .Abia atunci se opresc înmãrmuriţi ultimii clienţi retraşi, belind ochii ba la Alex ba la barmaniţa întinsã pe jos. Visul nu vroia sã se dezlipeascã de realitate , refuzând gustul dulce al somnului, îşi continua drumul rece, indiferent . Alex îşi închidea ochii sperând sã-l pãcãleascã. Aşa cum în ultima sa secundã , femeia îşi revãzuse întreaga viaţã,aşa şi Alexandru George Manole percepea secundele ca pe nişte ani grei. Pãrul plin de sânge pãrea cel al unei pãpuşi somnoroase,cu buze mici, roşii, apãsate de un rânjet perfid.
***
- Cheamã poliţia! Irodul mã-sii. Erau ultimele cuvinte ce zburau deasupra sa în timp ce alerga ca un nebun spre pãdure. Vroia sã lase lumea în spate sã fie doar el şi orice altã jivinã numai sã nu mai audã ţipenie de om. Era sãtul pânã peste cap.
Nu înţelegea nimic din jur. Casele mici, înghesuite luaserã forma unor mastodonţi iar ferestrele aprinse pâlpâind pe rând , deveneau ochi reci. Amorţeala era şi ea rece şi pãrea cã se ţine scai de el. Din când în când un lãtrat colora puţin uliţa. Dar şi acesta era inform. Avea un miros vulgar. Totul se evapora sub tutela unui gust zeflemitor. Râdeau de el razele lunii, pisicile trecãtoare numai piele şi os. Pânã şi bãtrânii ce încã nu intraserã în case la ora aceea, îl scrutau bãnuitori şi rãutãcioşi, neştergându-şi zâmbetele de sub mustãţi. Fugea mâncând pãmântul dar fiecare obstacol oprea timpul şi matriţa sa se cuibãrea în ungherele unei minţi rãtãcite. Frica de sat, de plafonare coordona acum mişcãrile bietei marionete. Nici nu realizã cã privirile usturãtoare erau crengile iuţi ce-l plezneau peste faţã. Pãdurea îl pedepsea şi ea pentru laşitatea de care dãduse dovadã mai devreme. ,, Nici tu nu mã înţelegi?,, gândea Alex. Încetini la grohãitul unui porc mistreţ. Îşi aminti de alte fãpturi poate şi ele hãituite de gânduri belicoase. Era nevoit sã asigure un respect aparte, uman, celor pe care nu dãdea doi bani din patul sãu de acasã. Zgomotul fumega din ce în ce mai repede, înhãţându-l de guler. Zgomotul se dovedi a avea pãr şi unghii negre, groase.
- Opreşte-te! Glasul greu, atârnã ca un plumb de gât. Închise ochii, sperând ca întreaga noapte sã se transforme într-un banal coşmar. Dar atunci când îi deschise, un drac se schimonosea în faţa sa.
- Hai gata! Lasã orice tertip! Eşti al meu acum!
Ştia cã e drac pentru cã semãna foarte mult cu cel pictat pe zidul bisericii din sat. Numai cã acesta în loc de coarne , avea doar o frunte bombatã cu un pãr lins, lung, dat pe spate, negru, slinos. Copitatul avea un râs cabalin. Ochii însã erau blânzi, semãnau cu ochii lui Ratz Ladislau, morarul din Valea lui Alb.
- Ai ghicit!.Da da! Nu te hlizi aşa! Hai trebuie sã te duc de aici, bãiete. Orice ar fi nu-ţi pierde cumpãtul, ai încredere. Îl ştia de când îi mijiserã ochii, şi avea o relaţie specialã cu bãtrânul. Unuia îi plãcea sã povesteascã, celuilalt sã asculte. Îl simţea ca pe un frate nãscut vremelnic în aceeaşi zi ca şi el, 5 mai. Dar cum putea sã fie acum anomalia ce-l târa de mânã.
- Nu avem timp. Ştiu cã o sã îţi vinã greu sã crezi dar trebuie sã faci un efort sã laşi neînţelegerile deocamdatã pentru mai târziu. Nici nu bãnuia pentru cât de târziu le lãsa. Ajunserã într-un bordei de pãmânt,înverzit tot. Iarba îi dãdea o aurã dulceagã aşa ca de poveste. Te îmbia meticulos , ştergându-ţi orice urmã de îndoialã. Când pãşi înãuntru , o moleşealã îl pãli în creştetul capului. Patul din lemn ocupa o treime din încãpere. Un sac uriaş umplut cu fân sau un fel de iarbã mai mare , ţinea loc saltelei. Ar fi preferat patul cu flori verzi şi albastre , cu arcuri din camera sa. Simţea cum, întins fiind,tulpini groase îl împungeau cu încãpãţânare. Diavolul îşi freca mâinile ca şi cum asta ar fi aşteptat. Ca el sã adoarmã. Moţãia şi era cât pe ce sã cadã pradã somnului dar cu o ultimã sforţare se ridicã în capul oaselor şi rãmas singur inspecta camera sãrãcãcioasã. Singurul dulap din cocioabã era pe jumãtate ars iar cealaltã jumãtate toatã scrijelitã cu sute de semne indescifrabile. Avusese trei sertare dintre care ultimul lipsea, lãsând sã se vadã în întunecimea lui, praf colectat de negura timpului. Fereastra era cât un cap de viţel cu lemnul negru-maroniu în cruce, jilav şi putred şi cu geamul fisurat,murdar. Un mic tablou ponosit mai ţinea deasupra patului o ceatã de ţãrani dichisiţi în straiele lor bune, albe cu mii de înflorituri. Erau strânşi în jurul unui taur negru cu copite înzãpezite. Pereţii cândva albi de var, cenuşii adãposteau într-un colţ o pânzã de pãianjen parcã şi ea acolo de când lumea şi pãmântul. O sobã mãrunţicã era dositã în faţa sa. Plita crãpatã de fontã atârna încã ,aşteptând focurile sã o pedepseascã pentru pãcatele trecute. Era destul de cald dar serile se lãsau din ce în ce mai reci. ,,O casã fãrã sobã e ca un bãrbat lãsat de femeia lui,, aşa îi spunea Nea Colae, când dãdea peste cap un ţoi de ţuicã. Dar de ce ar fi avut nevoie de sobã? Nu ar fi rãmas acolo decât în cel mai rãu caz pentru o noapte. Apoi ar fi plecat mai departe. Deja îşi fãurise itinerariu în minte. Trebuia sã ajungã la Sogodin cu un autobuz, ocazie, apoi şi-ar fi cãutat ceva de muncã. La cei 38 de ani încã se simţea în forţã. Nu-i plãceau încurcãturile şi singurul gând ce-l frãmânta de câteva ceasuri era: cum sã scape de împeliţat?. Ochii sãi bãtrâni nu-l linişteau nicicum. Nu ar fi putut avea încredere în el nici dacã ar fi avut ochii maicã-sii. Dar firea sa supusã nu vroia sã spulbere liniştea cu încleştãri inutile. Vroia calea cea mai uşoarã din comoditate şi trebuie sã recunoaştem şi fricã. Dar liniştea se dovedi a fi una mãsluitã cãci o muzicã înceatã dar surprinzãtor de clarã îi gâdila urechile.
***
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
da, sunt oameni pierduti, inghititi de saracie si nevoi...pentru ei, normalitate inseamna durere
