strigãtul, ca şi fiinţã a vorbei
care cunoaşte aerul în mod obsolut,
nu e mai mult decât prispa unui vultur
preschimbatã în ‘o’.
‘o’ ca şi gol al vorbirii, cu ‘A’ mare, cu ‘a’ mic,
aşezate, în mod fluid, la capãt de fiinţã,
de frigul rostogolit prin zãpada prinsã,
cu încãpãţânare,
de marginile lui, ale frigului,
într-un ‘o’ care se prãvale peste secundele lunii.
strigãtul e gaura pe care o fac literele
în corpul nostru,
şperaclul care deschide întunericul,
ca o respiraţie de vultur
înainte de a-şi înfige ghearele în auzul liniştii.
nu se aude în interiorul galaxiei,
dar doare când se prãbuşeşte
peste sânge.
