îmi iau cuvântul în mâini
şi îl pipãi.
îl ating cu buricul degetelor
pe umerii şoaptei,
aşteptând,
din chiar sensul aşteptãrii
aşteptând,
ca el sã îmi spunã ceva.
sã accepte
sã mã priveascã asemeni unui gând
cãruia ar avea ceva de spus
din lãuntrul sinelui sãu
material
în ridul gândului meu
târâtor prin mine.
îmi las pleoapele sã fie
cuvânt în sine.
sine de lucru stând
pe ciuş
lângã tãrâmul alunecos al literelor
vãzut,
nevãzut,
ascuns de spaima de mine
pe care cuvântul o recunoaşte
şi o strigã chiar tãcând:
îmi pare rãu, omule.
îmi pare rãu, gând.
locul tãu nu e printre cuvinte!
