el nu este o bucatã de timp.
nici mãcar nu ştim dacã este ceva,
în adausul unei scorburi
puse peste o altã scorburã,
marcatã cu semnul tãietorului de lemne
când apar primii zori.
uneori apare un cuvânt.
cuvântul care se şterge singur, ca şi cum
alfabetul sãu nu ar fi fost inventat.
alteori, ochiul se întoarce înlãuntrul sãu
desluşind suspinul
în rãdãcina glicinei spânzuratã de un os
în formã de cupolã.
el devine gol, devine plin, devine el,
fãrã a-l fi definit nimeni
în formã de timp.
cu cât spaţial se umple mai mult de sine,
sinele omului devine tot mai trândav,
pânã când,
o explozie de stele
îl va muta mai în centrul sferei.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
E o definiţie frumoasã. Trudã, sub semnul tãietorului de lemne, Cuvântul ce încununeazã, pânã când explozia de stele ne smulge dintre suferinţele ţãrânei.
