zburau caii albi, şi caii albaştrii zburau
încolãciţi pe copitele negre, din care
fântâni întoarse în jos, curgeau într-o cãrare
lacrimi sparte în burduful unei nopţi gri.
ochii mei se îndesau în fântânile cailor
care zburau cu lacrimile împrãştiate în alizee.
zburau caii.
zburau ochii mei întorşi spre cer
într-o perpetuã şi nesfârşitã simbiozã a fântânilor care
curg, din cer, în retina ochilor mei,
a lacrimilor mele întoarse cãtre fântânile rãsturnate
pentru a nu uita sã le fie izvor.
noaptea târziu, când trupul meu devine câine,
latru, zvârlind bucãţi de carne,
carne muscatã adânc din mine, spre caii care zbor,
cu uletul meu prins sub copitele
de fier.
