searã de mai, adunatã în ghetoul de seri
fãrã culoare
cu care îmi întâmpin dimineţile.
nici nu ştiu când s-a fãcut searã.
a plecat sã se culce obosita zi
şi a rugat-o pe ea, seara, sã îi ţinã locul
pânã va adormi cerul.
şi numai ce am deschis ochii
dupã ce îi închisesem, ostentativ,
la schimbul de drapele,
cã ceva mi-a intrat prin stânga pupilelor,
prin stânga sternului,
prin stânga coastelor,
prin mijlocul sufletului
şi mi-a dat foc.
am întrebat lumina ce încã mai pâlpâia:
ce e, ce poate fi?
am intervievat stelele care se zbenguiau pe cer:
ce stea poate sã îmi fie de junghi?
am pus semne interogatorii la galaxii:
ce furtunã sã se fi izbãvit în sãrmana mea inimã?
e Ea! e Ea! e Ea!
o Ea, cu numele ca al tãu, adunã cãrbuni
în Vezuviul despre care nu stiam ca este acolo.
