o spun femeile care au nãscut
fãrã sã ştie ce poartã în pântec.
poate erau ele ascunse în ele.
privirea despre ele nedesluşitã
în ce vor fi mâine,
fãrã sã ştie cineva ce e un mâine.
sângele care vine
în amestecul sângelui cald,
sângerã în gândul femeii
care e azi.
mâine,
fãrã ca mâine sã ştie cineva ce e un mâine,
femeia nu va mai fi aceeaşi femeie.
va fi o mamã cu un pui de femeie,
care e tot femeie,
dar desenatã pe alt colţ de oglindã.
toţi din jur ştiu cã femeia
a devenit femei.
chiar şi bãrbatul ei e o femeie
strigatã altfel,
pânã se va întoarce din nou
intr-o femeie
în vãzul timpului
întors la locul faptei de nedescris.
suntem crucificaţi în femei,
amestecaţi în gând lor
de privirea insistentã a altei femei
care se chinuie sã numere
secundele pe care nu le poate atinge.
Timpul nu existã!
sunt doar femei care îi spun astfel.
frunze femei,
zãpezi femei,
ape femei,
linişti, nopţi, fãrâme de lumina
care bântuie cerul,
sunt toate femei.
femeia întrupatã în ea însãşi
cu noaptea şi ziua
stinse în gând.
Timpul, spune Barbour, ar fi nu o realitate care existã independent de noi, ci o noţiune subiectivã, care depinde foarte mult de cum suntem noi, oamenii, fãcuţi.
