la început nu a fost dumnezeu.
a fost Cuvântul.
el se plimba liber, dintr-o litera în alta,
peste imensitatea planetelor goale.
cuvintele nu ştiau sã întrebe de cuvinte.
nici încotro o iau literele nu ştiau.
a fost libertatea lor absolutã
de a fi cuvinte
intr-o infinitã lume de necuvinte.
apoi,
cuvântul s-a rupt în bucãţi de cuvinte;
cuvântul care, cuvântul de ce.
aşa a apãrut Gândul.
gândul de sine,
de afarã de sine,
de cãrãuş de litere rãspândite
prin furtuni de nisip.
gândul nu semãna cu cuvintele.
nici cuvântul nu pãrea a fi gând.
dar pentru cã cineva trebuia sã sune din corn,
gândul a înlãnţuit cuvintele
în şiruri de pãreri
şi iatã, aşa a apãrut Constiinta.
dupã aceea nu se mai ştie,
gândul l-a creat pe d-zeu?
cuvântul l-a creat pe d-zeu?
poate le-a plãcut barba lui şi i s-au închinat…
cine poate sã ştie dacã nici cuvintele
nu spun?
