stoluri mari, de grauri, umbresc fereastra sub care
soţia mea îşi adunã gândurile intr-o covatã veche,
covata cu care întâmpinam sãrbãtorile
în anii frumuseţilor noastre,
aninate acum pe crengile umede ale amintirii.
umbrele de grauri curg, din margine
spre mijlocul cerului desenat în sticlã fumurie
fãrã sã se îndure cã fur lumina unei zile,
astup argintul gândirii, cu aripa lor adunatã peste aripã,
cu ciocurile lor devenite mii de ciocuri
înfipte în pânzã subţire a liniştii cu care soţia mea
mai croşeteazã un pulover pentru mine,
un gând de a mai rãmâne încã împreunã.
stoluri mari, de grauri, umbresc azi oglinzile
cu care soţia mea mã întâmpina în fiecare zi
zâmbind, chicotind de bucurie când gândul meu
se aşeza lângã gândul ei, luminând mereu de gând bun…
cu cât îi alung mai tare, graurii negrii se adun mai mulţi,
mai flãmânzi de lumina din privirea soţiei mele,
învatandu-mã, pe mine, cum e sã mori înainte de a muri cineva.
