Marin Sorescu... nu a existat.
l-am cãutat adesea printre pietrele vechi
de granit
cu care era capitonat oraşul,
am strigat cu încãpãţânare la porţile Bãniei,
am bãtut în copaci....
uneori mã trezesc cã rãscolesc cu piciorul
prin frunzişurile din parcul Romaneştilor
sperând cã va tresãri, ca setea unui munte de sare,
de sub talpa mea furioasã.
şi de câte ori îl caut, trecãtori grãbiţi îmi spun la fel:
Marin Sorescu nu a existat.
acum stau rãstignit pe bolta unui pod de apa,
cu ochii aţintiţi in mii de molecule care se zbenguie
printre solzii albi, de peşti,
şi mã gândesc cã pe acolo a curs cândva
poema despre cel ce trebuia sã poarte un nume.
