Şi doar ai zis de-atâtea ori sã nu-l
mai iei cu tine la birou! Ce-ţi trebuia ţie
stilou cu peniţa şi capacul de aur, la
birou?! Ce-ţi trebuie ţie stilou cu peniţã
şi capac de aur – aşa, în general? Nu-i
corect. Vremurile-s grele şi tentaţia-i
mare. Ţine-l, domnule, acasã! Scrii cu pixul
sau cu creionul! Nu cu ce scrii, ce scrii
conteazã!
Ai vrut sã ieşi în evidenţã cu stilou cu
peniţã şi capac de aur? Acum – salut stilou!
Bine ţi-a fãcut! Sã te saturi de ieşit în
evidenţã! Şi-n faţa cui vroiai sã ieşi în
evidenţã? Popescu?!, Georgescu?!,
Vasileasca?! Te-au aranjat... Evidenţa mamii
ei de treabã!... Da’, poate, nu l-au luat
ei. Sã-l mai caut... În buzunarele de la
sacou - nu-i, la palton – nu-i..., prin
sertare... nu-i. L-au sãltat. Dar, care
dintre ei?
Poate, Popescu.Uitã-te la el! Ce concentrat
se dã! Se face cã nu-i el. Cã, de obicei, nu
lucreazã aşa concentrat. Şi-ascute creionul,
calm; învârteşte ascuţitoarea, într-o doarã.
Sã-l vãd eu cã scrie cu creionul. Adicã: ce
nevoie aş avea eu de stiloul tãu, bãi,
snobule? Cine vrea sã munceasã, munceşte şi
cu creionul. Aşa o fi.
Dar, unde-i stiloul meu? În agendã!... În
agendã nu l-am cãutat... Nu-i nici în
agendã!... Agenda mamii ei de treabã!... Ce-
mi trebuia mie stilou cu peniţã şi capac de
aur?! Cadou... Înţeleg. Calul de dar nu se
cautã la dinţi. Dar - nu stilou cu peniţã şi
capac de aur... Altceva. Ceva care nu se
furã. O geantã, o hainã, un ceas, de
exemplu. Ceasul îl ţii la mânã. Nu ţi-l
poate fura... Cu stiloul, e altceva. Nici nu-
ţi dai seama când ţi-l saltã. Vine unul şi
te roagã: Dã-mi, te rog, ceva de scris, sã
trec un numãr de telefon..., sau - o adresã,
sau – orice altceva. Scoţi stiloul - uiţi cã
are peniţa şi capacul de aur - şi i-l dai.
Da’ hoţu-i hoţ. Scrie şi te pândeşte. Şi,
dacã l-ai scãpat din vedere..., salut! Îl
pune, calm, în buzunar şi – adio stilou!
Uiţi cui i l-ai dat – şi cu asta, basta!
Dacã-ţi aminteşti, îl auzi: Vai, scuzã-mã,
colega, l-am bãgat în buzunar din reflex!…
Azi, nu mi-amintesc sã mi-l fi cerut careva.
Vasileasca – nu, sigur. A intrat în birou,
şi-a pus cafeaua la fiert şi-a început sã
rezolve integrame. Rezolvã, de dimineaţã,
integrame. Cu pixul. Cine o vede crede cã se
speteşte muncind... Integrama mamii ei de
treabã!... Da’, mai ştii?! Ieşi câteva
momente şi laşi stiloul pe birou... E
suficient. Ţi-l saltã, de nu te vezi. În
fişet nu m-am uitat. Poate, a rãmas în
fişet... Când am scos dosarele. Ia, sã
vãd!...
- Ce te frãmânţi aşa, Ionescule? Mi se
pare mie, sau ai pierdut ceva?
- Ţi se pare, colega, ţi se pare...
I se pare, pe naiba. M-a citit. Dacã-l lua
ea, nu punea o întrebare aşa de insinuantã.
Tãcea mâlc şi urmãrea ce se-ntâmplã. Ce-i
drept, de urmãrit – a urmãrit, cã, altfel, n-
ar fi pus o asemenea întrebare. Şi, dacã a
observat cã mã frãmânt, înseamnã cã se
observã cã mã frãmânt; şi, dacã se observã,
şansele sã prinzi hoţul se diminueazã.
Trebuie mai multã tacticã. Mã fac, în
continuare, cã nu mi-a dispãrut nimic şi
stau cu ochii pe ei. Deocamdatã, pe madam’
Vasileasca s-o scoatem din schemã.
Popescu... Cu creionul şi ascuţitoarea
lui... Toatã ziua – hrâşca, hrâşca – îşi
ascute creionul. Scrie, domnule, cu pixul!
Ce-i drept, pixul nu-l poţi şterge cu
radiera, da’ scrii mai uşor şi mai cursiv,
nu te întrerupi, una-douã: Stai, sã-mi ascut
creionul... Şi, dacã greşeşti, tai; tot cu
pixul. Ca sã nu mai vorbim de faptul cã şi
textul are altã durabilitate... Cu pixul e
mai bine, chiar, decât cu stiloul. Rezistã
mai bine la umezealã. El – hrâşca, hrâşca –
cu creionul. Şi-n Evul mediu se scria mai
bine. Cu pana sau cu tocul. Da’, poate,
scrie cu creionul aşa, de ochii lumii, ca sã
parã modest şi harnic. Cine ştie cu ce
scrie, el, acasã?... Cã, de altfel, are
nişte pretenţii... Şi, uite, ce concentrat
se dã!... Ce tot o fi scriind acolo?...
Scrie, şterge, şi-ascute creionul, scrie,
şterge, şi-ascute creionul... Mai mult
şterge, decât scrie. I-a ajuns radiera la
os. Acum, ronţãie capãtul creionului... E în
panã de idei. De asta-i bine sã scrii cu
pixul. Ai cursivitate, domnule! Nu: una-
douã, ascuţi creionul. Cã, şi cu tocul sau
cu pana era mai bine. Înmuiai peniţa în
cernealã şi scriai. Douã-trei cuvinte la o
înmuieturã, tot scriai. Şi-apoi, avea şi alt
farmec. Te îmbia la scris. Douã-trei cuvinte
şi... tranc – auzeai tocul în cãlimarã, douã-
trei cuvinte şi... tranc – tocul... O
plãcere. Ce, Eminescu a scris cu stiloul sau
cu pixul? Nici într-un caz! Cu tocul sau cu
pana. Da’ nu, cu pana – nu. Aşa vine vorba.
Cu tocul a scris. â€ŢDe ce pana mea rãmâne în
cernealã, mã întrebi?", este o metaforã, o
trimitere la ideea de a scrie - da’, sigur,
a scris cu tocul. Cu peniţã obişnuitã.
Stiloul nu apãruse. Doar tocul. Înmuiai –
scriai douã-trei cuvinte şi iar înmuiai...
Se poate face şi un calcul. Aproximativ,
desigur. De câte ori a înmuiat tocul în
cernealã Eminescu – de exemplu. Numeri toate
cuvintele publicate şi pe cele nepublicate,
inclusiv tãieturile, stabileşti cam câte
cuvinte se pot scrie dintr-o înmuieturã,
împarţi şi afli: Eminescu a înmuiat tocul în
cernealã de şapte milioane de ori – de
exemplu. Da’ pe cine intereseazã de câte ori
a înmuiat Eminescu tocul în cãlimarã?! Pe
Popescu – nici într-un caz! El – hrâşca,
hrâşca, dã-i înainte cu creionul!... Mai
mult şterge, decât scrie. Nu-l întereseazã
pe el stiloul meu cu peniţa şi capacul de
aur. Da’ poţi sã ştii cu ce scrie el,
acasã?... Trebuie ţinut sub observaţie!
Pe Georgescu nu-l atrage scrisul. Scrie
numai de nevoie. Câte o fiţuicã, douã pe zi.
Şi-atunci, scrie cu ce gãseşte. Dã-mi ceva
de scris, colega! Douã secunde - îl auzi.
Când scrie Georgescu, toatã lumea se mirã.
Scrie Georgescu! Ce naiba l-o fi apucat?!
Cã, el mai mult citeşte. Citeşte tot ce-i
iese în cale: broşuri, ziare, reviste... N-
ai ceva de citit? – îl auzi. Îi dai un ziar
de sãptãmâna trecutã. Citeşte cu voce tare
şi se mirã: Uite, domnule, ce chestie!
Uneori, se mirã şi de câte trei-patru ori la
aceeaşi chestie. N-are, el, treabã cu
stilourile. Da’, poţi sã ştii?! Azi nu a
cerut nimic de citit. Şi nici de scris. Se
tot uitã pe fereastrã... Ce naiba poate sã
vadã Georgescu, atâta, pe fereastrã?!... Cã,
şi eu mã uit, da’ nu atâta. Pe fereastrã –
te uiţi şi salut! Nu te holbezi toatã ziua.
Ce sã vezi? Turla bisericii? Da’ ce, n-a mai
vãzut lumea biserici? Salcâmii, plopii din
depãrtare, ciorile din salcâmi, cerul?...
Da’ ce, n-a mai vãzut lumea cer?... Ce atâta
holbare?!... Te uiţi, vezi şi gata! Te mai
uiţi când se schimbã decorul... Mai apare un
nor, un fum ceva... Da’ nu aşa! Stai şi te
holbezi, ca Sfinxul la nisip! Ce-o fi cu
el?!... O fi pãţit ceva... Lasã omul în
pace! Poate se holbeazã înlãuntru…Şi, numai
de stiloul tãu nu i-o fi arzând…
- Ce-i cu tine, Georgescule? Mi se
pare mie, sau te frãmântã ceva?
- Ţi se pare, colega, ţi se pare.
- Nu vrei ceva de citit?
- Azi, nu citesc.
- Credeam cã n-ai ceva de citit.
- N-am, da’ nu vreau.
- Treaba ta...
Auzi, domnule, nu are, dar nici nu vrea. Se-
ntâmplã ceva cu el. Poate-l mustrã
conştiinţa, din cauza stiloului. L-o fi luat
şi-i pare rãu. Poate vrea sã-l punã la loc
şi nu poate, cã-l vãd. Am sã ies puţin din
birou – sã-l ajut... Da’ n-are cum, cã-l vãd
ceilalţi. Mai bine - ies odatã cu ei.
Oricum, voi fi cu ochii pe el.
Vasileasca şi-a terminat integramele.
Trebuie sã iasã la fumat. Şi, dacã fumeazã
Vasileasca, poate fumeazã şi Popescu. Dacã-
şi toarnã cafea, va fuma. Aşa, colega –
toarnã-ţi o
cafea!
- Merge cineva la o ţigarã?
- Eu am de lucru.
Ai de lucru, pe naiba!... Mai mult ştergi,
decât scrii!... Du-te la fumat, idiotule! Nu
mai hrâşcâi, ca un şobolan.
- Dacã fumeazã Popescu, fumez şi eu.
- Eu am de lucru, am spus.
- Hai, Ionescule, la o ţigarã, lasã-l
pe Popescu, cã l-a nãpãdit munca...
- Dacã nu fumeazã Popescu, nu fumez
nici eu!
- Da’ ce stai, bãi, Ionescule, cu
ochii pe mine, de parcã ţi-am furat
portofelul?!... Du-te şi fumeazã, dacã vrei!
- Fumez mai târziu, colega, mai
târziu – cã şi eu lucrez. Nu numai alţii.
Auzi, domnule! De ce stau cu ochii pe el, de
parcã mi-a luat portofelul... Un om care-ţi
saltã stiloul, poate sã spunã aşa ceva?...
Poate, dacã vrea sã-ţi distragã atenţia...
Adicã: Ţi-am sãltat stiloul, ştiu cã mã
suspectezi, da’ n-ai cum sã dovedeşti nimic.
Adio, stilou!... Sã te mai dai rotund şi-
altãdatã, cu stiloul tãu cu peniţã şi capac
de aur... El l-a luat. Aşa, de-al naibii! Cã
nu suportã sã vadã pe altul scriind cu
stiloul, în timp ce el – hrâşca, hrâşca, cu
creionul. Plus cã are, uneori, nişte
rãbufniri ciudate... Ba - cã nu-i plac
snobii, ba – cã nu suportã opulenţa. Da’ce,
eu sunt snob?!... Poate sã gândeascã despre
mine, cineva, cã-s opulent? La urma urmei –
e un cadou. N-am vrut eu stilou cu peniţã şi
capac de aur. Opulent este cine mi l-a dat.
Cã putea sã-mi dea un ceas sau o hainã. Da’,
calu’ de dar nu se cautã la dinţi. Opulenţa
mamii ei de treabã!... Şi, când te gândeşti
cã-l bãnuiam pe Georgescu... Nici într-un
caz. Popescu-i, sigur. Intuiţia nu m-a
înşelat niciodatã. De asta şi este aşa
crispat. Se ştie cu musca pe cãciulã. Uite,
cum hrâşcâie creionul, de crispare. Îl
ronţãie conştiinţa, cum ronţãie el capãtul
creionului. Vasileasca a fumat trei ţigãri,
şi el – nimic.
- Hai, Popescule, la o ţigarã!
- Nu merg, Ionescule, cã am de lucru.
Are de lucru omu’. Conştiinţa – asta
este. Îl ronţãie. Nici de fumat nu-i mai
arde. Conştiinţa mamii ei de treabã!...
- Dacã te duci la o ţigarã, Ionescule,
treci şi pe la şefu’, sã-ţi iei stiloul. Mi-
a zis cã l-ai uitat la dânsul pe birou.
- Mulţumesc, colega! Am sã trec. Da’
nu acum, cã am ceva de lucru.
De lucru, pe naiba! Idiotule! Cu stiloul tãu
cu peniţã şi capac de aur, cu tot!…
- Ionescule, nu ai ceva de citit?
- Da’, parcã, nu citeai azi,
Georgescule?!...
- Dã-mi ceva de citit şi-ai sã vezi!
|
