- Îmi place mult când plouã! Devin,
deodatã, mai veselã, mai optimistã.
- Şi mie-mi place, da’ sã nu batã
vântul.
- Poate sã batã şi vântul.
- Da, da’-i mai bine sã nu batã.
- Sã nu batã, dacã te deranjeazã…
- Nu mã deranjeazã. Da’-i mai frumos
când nu bate. Stropii cad vertical şi au un
ropot calm, îmbietor…Parcã mângâie frunzele.
Altfel, uite! Parcã le biciuieşte. Şi
obrajii, la fel. Noroc de copertinã.
- Mie îmi place ploaia oricum. Dar,
cel mai frumos este vara, când fulgerã şi
când tunã.
- Atunci, într-adevãr, este foarte
frumos.
- Mai ales seara sau noaptea.
- Când plouã în depãrtare…
- În depãrtare-i splendid.
- Întâi vezi fulgerul, apoi auzi
tunetul.
- Da, da… Şi, dacã nu eşti atent, dupã
fulger - uiţi de tunet. Şi, deodatã, când îl
auzi, te-nfioarã.
- Mai ales când fulgerã foarte
departe. Tunetul ajunge târziu, obosit,
parcã, de drum.
- Ţi-aduci aminte când ne-a prins
ploaia
trecutã?
- Era prin august.
- Nu, era prin iulie. Nu-ţi aminteşti
cã ne-am întâlnit cu multe nunţi, şi tu ai
zis cã-i din cauzã cã se apropie postul
Sfintei Marii?
- Ai dreptate… Uitasem.
- Aşa ploaie, mai rar...
- Cu stropi mari şi grei.
- Cãzând vertical, cum îţi place ţie.
- Suna copertina ca o darabanã.
- Da, da, ca o darabanã suna
copertina. Şi tu te mirai cum de n-ai
observat când a apãrut, dintr-odatã,
norul acela.
- Venise pe furiş. Era mare şi negru
şi-a apãrut val-vârtej, ca un balaur de dupã
coama falezei.
- Nici o boare de vânt nu l-a trãdat,
ziceai.
- Eram la dosul falezei, de asta. Ar
fi trebuit sã ghicesc, mãcar, dupã vrãbii
sau dupã pescãruşi...
- S-a întunecat deodatã şi-au început
sã cadã brusc stropi dolofani, c-am fugit
aici, pe terasã, sub copertinã.
- Da, da… Exact la aceeaşi masã. Ce
coincidenţã!
- Şi tot bere am bãut.
- Tot bere. Da’ atunci nu bãtea vântul.
- Pe mine nu mã deranjeazã vântul.
- Nici pe mine nu mã deranjeazã, da’
când plouã, prefer sã nu batã. Cã biciuieşte
frunzele. Şi apa e rece...
- Cum zici tu. Nu-i nici o problemã.
- Mie-mi place ploaia aşa…, ca atunci,
când norul acela s-a revãrsat deodatã, de nu
se mai vedea peste fluviu.
- S-a întunecat peste tot şi-a plouat
pânã târziu, cã ne-a prins noaptea pe terasã.
- Golisem, deja, câteva halbe, când s-
a oprit.
- Nu ne mai înduram sã plecãm, cã se
vedeau fulgerele, în depãrtare, ca un
spectacol peste Dunãre.
- Într-adevãr, o searã unicã…
- Mi-aduc aminte cã atunci ai spus
divinã.
- Însuşi Dumnezeu era regizorul, nu?
- Se amestecau fulgerele şi tunetele
între ele, de nu mai ştiam care-i tunetul
fulgerului cutare sau fulgerul tunetului
cutare.
- Da, da. Se amestecau fulgerele din
faţã cu tunetele din spate şi tunetele din
faţã cu fulgerele din spate, de asta.
- Ştiu, mi-ai explicat şi atunci, ceva
cu vitezele de propagare cã, la un moment
dat, te-am lãudat cã eşti foarte inteligent.
- Şi eu ţi-am spus cã e doar o chestie
banalã de fizicã.
- Da, da. Mi-amintesc. Mi-e dor de o
ploaie cu fulgere? Ca atunci…
- Dacã ţi-e dor, vii pe malul Dunãrii
şi aştepţi.
-Şi dacã vine una cu vânt şi fãrã
fulgere, ca acum?
- Merge şi una cu vânt…
- Merge, dar cum sã uiţi ploaia aceea?
- Sunt patru sau cinci ani de-atunci.
- Mai mult, cã trãia mama ta.
- Ai dreptate, trãia mama. Şi tu aveai
pãrul lung…
- Când a început, deodatã, ploaia, cu
stropii aceia dolofani, m-a udat de-l
storceam ca pe un burete. Credeam c-o sã
rãcesc.
- N-aveai cum, cã era ploaie caldã de
varã.
- Nu te biciuia ca acum, rece, peste
obraji.
- De-asta îţi spuneam cã nu-mi place
sã batã vântul când plouã.
- Mie-mi place oricum.
- Totuşi, fãrã vânt stropii cad
vertical şi au ropotul acela calm, îmbietor,
de parcã te mângâie. Nu?
- Cum zici tu, da’ poate sã batã şi
vântul.
|
