- Şi dumneata mergi la…
- Nu. Eu nu merg la nici un la…
– Pari cam nervos şi gândeam cã...
– Ce gândeai?
– Cã, poate, mergi la...
– Eu nu merg la…, eu vin de la...
– Aha! Mi-nchipuiam eu…
– Ce-ţi închipuiai?
– Cã, dacã nu mergi la…
– Vezi-ţi, dom’le, de treabã!
– Aha! Acum m-am convins.
– Ce te-ai convins?
– Cã are legãturã cu…
– N-are nici o legãturã cu ce crezi dumneata!
– Atunci, înseamnã cã nu avem acelaşi drum.
– Da. Nu avem.
– Pãcat. Eu nu sunt egoist. Mã gândeam cã,
poate, şi dumneata… Dar, mã rog! Fiecare cu
norocul lui.
– Care noroc?
– Ei, care noroc! Ştii dumneata care
noroc…
– Vezi-ţi, dom’le, de treabã!
– Ehei! Cinci sute şi ceva de milioane… nu-s
din drum. N-o fi el câştigul cel mare, da’
tot noroc se cheamã. De asta ziceam cã,
poate, şi dumneata… da’ nu vrei sã spui…
– Adicã, ce nu vreau sã spun?
– Cã ai avut noroc. Doar nu-i o ruşine.
– Mai slãbeşte-mã, dom’le, cu prostiile
dumitale.
– Nu vrei sã spui, nu spui. Da’ tot noroc se
cheamã cã este. Şi, la urma urmelor, te-
nţeleg. Sunt atâţia escroci în jurul nostru,
cã nu mai poţi avea încredere… Da’ mie poţi
sã-mi spui. Cã, şi eu… înţelegi mata…
– Ce sã-nţeleg?
– Chestia cu norocul.
– Extraordinar! Mãi nene, nu-nţelegi cã eu
sunt obosit şi-aş vrea sã mã scuteşti de
aiurerile dumitale? Sã pun şi eu capul pe
speteaza asta a bãncii şi sã trag un pui de
somn?!
– Eşti tare, dom’le. Da’ pe mine nu mã duci.
Pe care nu l-ai prins? Eu nu l-am prins pe
7, cã, dacã-l prindeam şi pe 7, eram boier,
înţelegi?
– Ce 7, dom’le? Te-am rugat: lasã-mã sã mã
odihnesc puţin!
– Şi doar am vrut sã bag şi pechinezu’, cã
are 7 ani, da’ am preferat-o pe cumnatã-mea,
cã are 21. Dacã bãgam pechinezu’, boieru’
boierilor eram. Dumneata ce-ai bãgat?
– N-am bãgat nimic!
– Cum?! Adicã, ţi-au ieşit aşa, la nimerealã?
– Nu mi-a ieşit nimic, dom’le… Nimic! –
înţelegi?
– Înţeleg… Cum sã nu-nţeleg? Eşti nervos cã
n-ai prins şase. Şi eu am fost. Da’i bine şi
cu cinci. Cinci sute şi ceva de milioane… nu-
i din drum. Nevasta ţi-ai pus-o? Eu, de
fiecare datã, îmi pun nevasta. Şi iese,
dom’le. Ca şi-acum. Mi-am zis: o pun pe
nevastã-mea, mã pun pe mine, îl pun pe
fecioru’meu, o pun pe ficã’mea, pun numãrul
de la pantofi – şi, ce sã mai pun? Hai s-o
pun şi pe cumnatã-mea, zic. O pun, şi nu
iese. Sã nu-mi pun eu pechinezu’! Cã stãtea
lângã mine şi mã privea, de parcã mã ruga:
pune-mã şi pe mine, stãpâne! Da’ eu, nu:
cumnatã-mea. Şi n-a ieşit. Da’i bine şi cu
cinci. Unii ar fi vrut şi cu patru. Da’
norocu’i noroc. Dumneata pe cine-ai pus?
– Ce vrei sã spui?
– Nevasta, de exemplu, ţi-ai pus-o? Copiii,
motanu’? Eu ştiu?… Fiecare pune pe cine
vrea, ce vrea. Ca sã-i aducã noroc…
– Ce noroc?
– Ei, ce noroc... Te faci cã plouã, vãd eu.
Sau, poate, ţi-e fricã. Dacã ţi-e fricã, te-
nţeleg. Da’ mie poţi sã-mi spui, cã amândoi
mergem la…
– Eu nu merg la nici un la, ţi-am mai spus!
– Eşti tare, dom’le! Mai rari oameni ca
dumneata. Şi te-nţeleg. Sunt atâţia escroci
pe lumea asta!… Cã, şi mie, nevastã-mea mi-a
zis: Ia-ţi, bãrbate, un bodyguard, cã sunt
atâţia escroci pe lumea asta! Şi, chiar
m-am gândit sã-mi iau unul, da’ am zis cã nu-
i nevoie. La norocul meu, n-are ce sã mi se
întâmple… Dumneata te-ai gândit sã-ţi iei
unul?
– Unul, ce?
– Un bodyguard!
– Nu, nu m-am gândit.
– Eşti curajos, dom’le! Da’, prea prudent;
ţi-am zis: mie poţi sã-mi spui.
– Ce sã-ţi spun?
– Ei, ce sã-mi spui… Mãcar, l-ai pus bine?
– Ce sã pun?
– Ştii dumneata… Eu l-am pus foarte bine. Nu-
l gãseşti nici cu infraroşiile. Şi cred cã
şi dumneata l-ai pus bine. Se vede cã eşti
foarte prudent. Da’, pânã la Bucureşti, n-
are ce sã se întâmple. Mai ales cã suntem
împreunã…
– Eu nu merg la Bucureşti.
– Cum? Dumneata nu mergi la…Bucureşti ?
– Nu. Nu merg la Bucureşti. Dumneata mergi
la Bucureşti.
– De unde ştii?
– Pãi, n-ai spus dumneata?
– Glumeam, nu merg la Bucureşti.
– Da’unde mergi?
– La Ploieşti.
– Şi eu care credeam cã mergi la
Bucureşti pentru...
– Pentru ce?
– Ştii dumneata…Chestia cu norocul!…
Pechinezul!…Numãrul de la pantofi!
…
– Vezi-ţi domnule de treabã!…
– Apropo, unde l-ai pus?
– Ce sã pun!?
– Ei, ştii dumneata.
– Lasã-mã domnule în pace cã-s foarte
obosit!
– Ei, lasã, nu te mai face cã mergi la
Ploieşti…Eu l-aş fi pus la pãlãrie, de
exemplu…
– Ce pãlãrie, dom’le! Eu nu port
pãlãrie!
– Am observat, porţi şapcã. Poate l-ai
pus la şapcã!
– Ţi-am spus cã nu merg la Bucureşti!
– Ştiu, la Ploieşti, ca şi mine. Da,
cine ştie, la norocul dumitale…Poate mergi
la Bucureşti.
– Nu merg la Bucureşti, am zis! Cobor
la Ploieşti.
– Nu poţi.
– De ce nu pot?
– Pãi, am trecut de Ploieşti.
– Aha! Ai observat! Deci, şi dumneata…
– Eu?! Nuuu..., eu doar aşa... într-o
plimbare…
– Ce coincidenţã! Şi eu, tot aşa...
într-o plimbare.
– Ca sã vezi! Şi noi, care credeam
cã...
– Cine ştie?... La norocul nostru...
|
