- Ce-i drept, e drept: era frumoasã.
- Frumoasã tare!
– Nu merge frumoasã tare. Este suficient:
frumoasã.
– Era mult mai frumoasã…
– Sã nu exagerãm.
– Mai ales, în primãvara aceea…
– În pãdurea de salcâmi…
– Cu cãruţa cu cai…
– Şi cu bicicletele. Mai ştii a cui era
cãruţa?
– Parcã, a lui Anghel, nu?
– Nu, nu. Mai degrabã, a lui Drãgan. Cã avea
caii albi. Ai lui Anghel erau murgi. Ai
uitat?
– I-a avut şi Anghel albi, da’ nu atunci.
– Bine, bine… Noi vorbeam de atunci. Frumoşi
cai!
– Frumoşi tare!
– Frumoşi este suficient, cum ţi-am spus.
– Erau mult mai frumoşi.
– Sã nu exagerãm.
– Şi cãruţa…
– De Brãila…
– Şi bicicletele…
– Bicicletele nu mai conteazã.
– Conteazã, cã erau noi… Ehei! Cine avea
bicicletã, era cineva, ai uitat?
– Tot cu cãruţa era mai frumos. Ca sã nu mai
vorbim de cai.
– Era de 1 sau de 8 Martie, parcã. Mergeam
dupã ghiocei…
– Nici într-un caz, cã era pãdurea
încheiatã. Era prin mai. Cu ghioceii – a
fost altã datã.
– S-ar putea sã ai dreptate. Da’ tot
primãvara era.
– Primãvara târziu.
– Târziu, cã era iarba de-o palmã. Şi
rândunele fâlfâind…
– Pe la urechile cailor…
– Veniserã cam toate pãsãrile.
– Veniserã, cã pãdurea era numai cântec.
– Ca sã nu mai vorbim de flori.
– Sau de frunze. Nu se vedea cerul de frunze.
– Rai, nu alta… Eram vreo opt.
– Nuuu! Eram vreo nouã. Cã, bãieţi eram mai
mulţi decât fete.
- N-aveam toţi fete, ai dreptate, eram mai
mulţi.
– Cinci bãieţi. Patru pe biciclete şi eu,
care conduceam cãruţa.
– Cu ea alãturi.
- Pluteam, nu mergeam.
– Priveai numai în faţã. Ţanţoş tare.
- Nu merge ţanţoş tare.
- Mã rog!…Ca un cocoş…
– Nu îndrãzneam sã o privesc, de asta.
– Şi eu, care credeam cã eşti ţanţoş tare.
– Eram şi ţanţoş Da’ nu îndrãzneţ. Priveam
printre copitele cailor şi mãsuram din ochi
umbrele, sã vãd dacã este mai înaltã ca
mine. De aceea stãteam ţanţoş, ca sã par mai
înalt, înţelegi?
– Oricum, erai mai înalt.
– Eram. Da’ nu mai înalt tare.
– Înalt tare merge?
– Ai dreptate. E suficient mai înalt. Ce
spuneam?
– Spuneai ceva cu umbrele…
– Da… Copitele cãlcau pe umbra ei. Şi eu
gândeam c-o doare.
– Pe umbrã s-o doarã! Ce prostie!
– Prostie, neprostie, aşa gândeam.
– Erai îndrãgostit lulea, de asta.
– Da… Şi de umbra ei, cum se spune.
– Frumoase timpuri.
– Apoi, ea a dispãrut în pãdure.
– Vreo douã ore am cãutat-o.
– Mai puţin, da’ ni s-a pãrut mult, cã eram
speriaţi.
– Tu ai observat primul cã lipseşte.
– Observasem demult, da’ nu voiam sã vã daţi
seama cã…
– Cã-ţi sfârâiau cãlcâiele dupã ea.
– Exact.
– Ioanoo! Ioanoo!, strigam prin pãdure.
– oanoo! oanoo!, fãcea ecoul.
– Ea, nimic.
– Şi toatã pãdurea – numai cântec.
– Ne gândeam cã a prins-o vreunul.
– Sau c-au atacat-o fiarele pãdurii.
– Am cãutat-o vreo douã ore.
– Mai puţin. Vreo orã. Da’ ni s-a pãrut mai
mult de la fricã.
– Şi de la foame. Cã trecuse de prânz când,
deodatã, te-am vãzut venind, cu ea de mânã,
prin pãdure. Mergeai foarte ţanţoş.
– Pluteam, nu mergeam.
– Cum ai gãsit-o?, te-am întrebat, mai
târziu. S-a lãsat gãsitã, mi-ai rãspuns.
– Cred cã tocmai de aceea a dispãrut, ca s-o
cãutãm.
– Ca s-o cauţi şi s-o gãseşti doar tu.
– Ca s-o caut, şi s-o gãsesc doar eu...
– Mai ştii ceva de ea?
– Are copii mari. Pe la Braşov, cicã.
– Cum trece timpul…
– Tare mai trece!
– Tare mai trece – merge?
– Merge, da’ este suficient trece.
